Ania: povestea unei inimi

„There might be days where you are certain you are over it and there might be days you feel everything  all over again but no matter the day, there will still be songs to  listen to. And when you don’t feel like singing, there will  still be rythms to breathe to, for grace is still at work in you.”

(Morgan Harper Nichols)

            Am să îți spun o poveste. O poveste ca multe altele. S-ar putea ca și tu să știi una asemănătoare. Însă totuși aceasta este deosebită pentru că este trăită în timp ce o scriu. O poveste specială, pentru inimi frânte din parte unei inimi aflate în procesul vindecării. Aceasta este povestea Aniei.

            Ne cunoșteam deja de mult timp. Eu aș zice că era vorba de câțiva ani, dar mai degrabă au fost doar câteva săptămâni. Aș fi zis că ne cunoșteam foarte bine, cel puțin eu am ajuns să o cunosc tot mai bine cu fiecare zi care trecea, însă nu am vorbit niciodată. Nu am vorbit în modul natural al oamenilor, ci i-am ascultat inima cum povestește cu a mea. Da, povesteam cu ea, mai bine zis doar o ascultam cu inima. Recunoșteam din trăsăturile ei că ar fi vrut să-mi vorbească, dar teama pe care o vedeam în ochii ei o oprea să facă vreun pas spre mine. Am simțit că doar sufletul ei ar fi putut zice ceea ce buzele încercau să rostească în zadar. De aceea, pentru că ne întâlneam foarte des (la un moment dat am avut impresia că este peste tot, chiar și în aerul pe care îl respir), am început să nu-i mai aștept cuvintele nedeslușite, ci am început să o ascult cu inima. Acele șoapte plânse pe care nimeni cu le poate descifra cu-adevărat, dar pe care o altă inimă frântă le înțelege. Da, inima ei era frântă, de ani de zile de mânie, de frustrare, de neiertare. Și toate cioburile inimii ei aveau forma unui băiat. Da, în cele câteva săptămâni (sau poate chiar luni, chiar ani), am reușit să îi cunosc inima destul de bine, poate mai bine decât și-o cunoștea ea. Era simplă, semăna leit cu a mea, poate tocmai de aceea o înțelegeam așa de bine și nu aveam nevoie de traducere. Fiecare inimă pare să aibă propria limbă, însă ale noastre vorbeau aceeași limbă, băteau datorită aceleiași dureri. Dar, într-o zi, ceva s-a întâmplat cu inima ei. S-a oprit să mai bată, cel puțin nu mai bătea la fel cum o făcea înainte. Inima ei s-a transformat parcă peste noapte. Nu mai bătea în frânturi, ci a început să bată prin povești. Și așa a început să-mi spună povestea, timp în care cioburile vieții ei au început să fie puse la loc de o mână nevăzută cu fiecare cuvânt pe care îl rostea.

            „Numele meu este Ania. Aș spune că povestea mea a început acum 3 ani, dar de fapt ea a început odată cu viața mea. Am fost tot timpul un copil cuminte, ascultător, la locul lui. Nu am visat niciodată să fac lucrurile „interzise” de părinți, să fiu rebelă. Însă am avut un alt vis. Un vis frumos de vară, care se creiona în jurul unui băiat. Nu era vorba de un băiat anume, ci doar de faptul că visam să fiu iubită, să am o relație frumoasă cu un băiat. Sunt o fire visătoare, toată viața mea am visat cu ochii deschiși.

            În vara anului 2015 am cunoscut un băiat într-o tabără creștină de tineri. Nu semăna deloc cu niciun băiat pe care l-am întâlnit până atunci. Poate de vină a fost diferența mare de vârsta dintre noi sau poate zâmbetul lui, felul în care vorbea, sau poate simplul fapt că nu am avut niciun fel de experiență cu astfel de băieți. Nu știu exact ce m-a captivat la el, dar mi-a fost simpatic de prima dată când am povestit. Și am avut timp o săptămână întreagă să ne cunoaștem.

            Am început să povestim abia din a doua zi de tabără, când am mers împreună cu un grup mai mare într-o drumeție. Nu mai știu exact cum a început să se lege discuția, dar curând am aflat că eu și D. am cântat în același cor în acel an și că aveam cunoștințe în comun. Purta și el aparat dentar în acea vreme, la fel ca și mine, așa că am avut subiecte pe care să discutăm. El era foarte prietenos, foarte vorbăreț și mi-a spus că dorește să devină fotograf. Mi s-a părut o coincidență foarte ciudată, pentru că eu mi-am propus ca în vara aceea să învăț să editez poze, mi se părea ceva foarte fascinant. Probabil că acela a fost momentul în care în mintea mea s-a format un gând că noi doi ne-am potrivi tare bine, gând care a început să prindă contur tot mai mult. Nu știu exact cum am reușit, dar ziua aceea ne-am petrecut-o aproape în totalitate împreună. Îmi plăcea prezența lui, mă simțeam ascultată și specială. Cred că am perceput totul într-un mod deosebit pentru că atunci mă aflam într-o perioadă ciudată a vieții mele. Mă simțeam singură, foarte singură. Simțeam că nu am pe nimeni pe care să numesc cu-adevărat prieten, să-i spun cuiva ce este în inima mea. Și am găsit în D. un astfel de om, care să asculte ceea ce am de zis, nu numai să audă și să meargă mai departe. Mă simțeam foarte confortabil cu el, așa că am început să mă deschid, să-i povestesc lucruri pe care nu le-am mai rostit de foarte mult timp cu voce tare în fața cuiva. Cumva, până la ora două noaptea, am ajuns să am impresia că ne cunoaștem de o viață, că este prietenul meu dintotdeauna. Da, fără ezitare, l-am catalogat ca fiind prietenul meu și am început să am încredere în el, deși, în ciuda a tot ceea ce mi-a povestit despre el, știam atât de puține despre cine este cu adevărat. Am privit stelele împreună, unul din activitățile mele preferate vara, și am simțit cum visul meu se conturează, cum prinde viață într-o dimineață frumoasă de tabără. Zilele ce-au urmat ne-au găsit mereu împreună. Eram de nedespărțit. Îl căutam mereu cu privirea, îi doream prezența, pentru că în sfârșit am început să mă simt mai confortabil cu mine decât am fost în ultima vreme. Cu el puteam să fiu pur și simplu eu, fără să mă mai ascund. Am fost sinceră. Și sinceră a fost și dragostea mea pentru el, pe care am negat-o la început. Îmi spuneam că doar îmi place să petrec timp cu el și-atât. Suntem prieteni și nimic mai mult. Doar că la un moment dat un băiat din tabără ne-a spus că ne stă foarte bine împreună. Mie mi s-a părut atunci foarte ciudată afirmația lui și, în naivitatea mea, l-am întrebat pe D. că oare ce a văzut băiatul acesta în relația noastră, doar noi doi suntem doar prieteni. D. doar mi-a zâmbit și nu a mai spus nimic. Pentru el era evident că era mai mult decât o simplă prietenie. De altfel, și eu simțeam acest lucru, dar nu am reușit să-l recunosc, să fiu sinceră cu mine. Sau poate că eram sinceră cu mine, dar mi-era teamă să spun cu voce tare unele lucruri pentru că era prima dată când le trăiam. Adevărul este că deja mă vedeam într-o relație serioasă cu D. Deja îmi imaginam cum la sfârșitul liceului ne vom căsători, voi fi apoi o mamă tânără,. Viața mea va fi  perfectă pentru că o să îl am pe cel pe care îl iubesc lângă mine. Oh, firea mea visătoare! Cum am putut oare să nu văd ceea ce era chiar în fața ochilor mei?! Pentru că totul mi se părea perfect, exact așa cum am visat toată viața mea.

            Într-o altă zi, la masa de prânz, un alt băiat din tabără mi-a spus că a observat că petrec mult timp cu D. și că ar trebui să am grijă cu el pentru că povestește cu toate fetele din tabără. Nu am luat deloc în seamă comentariul lui pentru că mi se părea irelevant, am avut impresia că încearcă doar să-mi strice bucuria. Aveam și eu în sfârșit un băiat drăguț care petrecea timp cu mine și nu voiam în niciun fel să spulber acest vis. Însă săptămâna de tabără se apropia de sfârșit și eu mă tot întrebam ce va fi cu relația noastră, pentru că nu am discutat niciodată clar despre asta. Nu am avut curajul să îl confrunt pe D., să-mi exprim gândurile și am ales să mă bucur de ultima noapte de tabără împreună cu el. Măcar atât mi-a mai rămas. Am stat la focul de tabără împreună, am purtat jerseul lui, totul era atât de frumos și de romantic. Și eu simțeam că deși nu am discutat despre noi, nu se va termina totul aici. Doar deja ne comportam ca și cum am fi împreună. Toți cei din tabără, chiar și liderii noștri credeau că suntem deja un cuplu. Am fost cea mai fericită ființă de pe pământ în acea seară! Visul devenea realitate în sfârșit și eram sigură că totul era dirijat de Dumnezeu. Oare cum puteam fi atât de fericită dacă nu era Tata în spatele acestor lucruri?!

            Dar a venit dimineața. Acea dimineață de sâmbătă când totul s-a spulberat. Odată cu răsăritul soarelui el a plecat acasă și eu am rămas în urmă, doar cu amintirea a ceea ce a fost. Înainte să plece mi-a dat o ultimă îmbrățișare, din care aș fi vrut să nu mai plec, să rămân acolo pentru totdeauna. Lângă el mă simțeam în siguranță, dar când brațele lui s-au dezlipit de mine am simțit cum o parte din mine se frânge. D. a plecat acasă, dar eu am continuat să sper. Și, totuși în ciuda speranței pe care o aveam pentru relația noastră, simțeam cum vinovăția mă copleșește. Nu am putut să vorbesc cu nimeni despre asta, ca și cum ceva din mine îmi spunea că am făcut ceva greșit, cumva am călcat strâmb. Dar nu puteam să cred așa ceva, doar eu eram o fată calculată și cuminte, bine crescută. Da, numai că aveam doar 16 ani și eram fără experiență.

            M-am întors și eu acasă, dar nu le-am spus părinților mei nimic despre D. Mi-am spus că le voi povesti totul când lucrurile vor fi clare între noi, așteptam încă un semn din partea lui. Și am continuat să sper, să-l iubesc ca și cum aș fi fost deja prietena lui. Însă un telefon neașteptat din partea unuia din liderii din tabără a făcut ca secretul meu să iasă un pic la iveală. Nu i-a spus nimic mai mult mamei mele decât că a văzut că am petrecut mult timp cu D. și că ar trebui să am grijă la el pentru că nu ar vrea să vadă cum o fată bună ca mine este rănită de un băiat ca și el. Era o prietenă a familiei noastre și bineînțeles că îmi voia doar binele, mai ales că știa și familia lui D., despre care eu știam prea puține. Chiar dacă mi-am dat seama că a avut numai intenții bune, m-am revoltat în sinea mea cu faptul că nu am putut să le spun eu părinților mei despre D., în loc să afle prima dată din altă parte despre el. M-am gândit că mama se va panica auzind veștile, dar ea m-a întrebat doar dacă este ceva între mine și D. I-am răspuns simplu că nu, pentru că acesta era de fapt adevărul. Nu eram într-o relație cu el, nu mai povestisem de câteva zile cu el, trăiam în orașe diferite. Dar cu cât regret am spus-o! Mi-aș fi dorit așa de mult să fiu într-o relație cu el. Nu i-am spus mamei nimic mai mult, ca și cum totul s-ar fi rezumat la un cuvânt. Mi-am dat seama că ea aștepta să continui, dar nu am făcut-o. Simțea și ea că este mai mult în toată povestea, dar a avut încredere în mine. Și asta m-a zdrobit pentru că știam că ceea ce fac este greșit ascunzând de ea toată povestea.

            Zilele treceau și el nu a mai dat niciun semn de viață. Am vrut să îi scriu, dar mi-era teamă. Ce-aș fi putut să îi spun? Ce-aș fi putut să fac? Așa că am așteptat și am sperat. Visam cu ochii deschiși, începusem să trăiesc într-un vis fiecare zi. Un vis care de fapt nu mai continua în viața reală. Îl urmăream pe Instagram și el deja punea poze cu o altă fată după doar câteva săptămâni. Nu știu dacă era sau nu prietena lui, dacă era ceva între ei, dar eu eram geloasă. De ce nu eram eu în locul ei? Și asta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o de fiecare dată când vedeam o nouă postare de-a lui. Dar am rămas doar cu atât, cu niște amintiri, pe care aș fi vrut să le șterg pentru că mă durea inima. Nu puteam să povestesc cu mama despre asta fără să îi spun toată povestea și am știut că va fi dezamăgită când va afla totul, că am acționat greșit. M-am simțit atât de singură, atât de zdrobită de ceea ce am făcut, de ceea ce făceam. Și apoi, în luna august, am aflat prin aceeași prietenă de familie cine este cu-adevărat D. Nu era deloc băiatul de treabă, cuminte, la locul lui și credincios așa cum am crezut. Nu era deloc băiatul pe care mi l-aș fi dorit ca soț, sau măcar ca și prieten. Veștile acelea mi-au frânt inima pur și simplu, dar m-am bucurat că le-am aflat în sfârșit. Îmi venea să urlu și să plâng, dar cum o puteam face fără să spun lucrurilor pe nume? Mi-era teamă, mi-era atât de teamă să-mi dezamăgesc părinții. O vedeam pe mama cum se uită la mine, cum ar fi vrut să mă mângâie, dar eu mă depărtam de ea pentru că mi-era rușine. Teama și rușinea m-au oprit să mai fac vreun pas înainte. Am început să trăiesc undeva în trecut, uitând de prezent și nemaigândindu-mă deloc la viitor. Ce mă aștepta mâine? Mă îngrozea gândul acesta pentru că sentimentele de vinovăție erau destul de copleșitoare pentru o zi.

            Și așa au trecut aproximativ 3 luni. Mă luptam singură cu suferința mea, dar era prea grea și prea dureroasă să o port singură. Mi-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru ceea ce am făcut, că mi-am legat inima de un băiat care nu era pentru mine și că am acționat greșit. L-am iertat și pe D., cel puțin așa am crezut eu. Am simțit că trebuie să-i mărturisesc totul și mamei mele, acesta era următorul pas, dar încă nu puteam. Era deja o prăpastie imensă între noi, care se căsca tot mai mult cu fiecare zi care trecea. Nu mai puteam să mă uit la ea fără să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ascundeam de ea. Însă, într-o seară, când veneam de la biserică, am simțit că nu mai pot, ori îi spun acum, îmi fac curaj să-i mărturisesc tot ceea ce am făcut, ori o să mor cu secretul acesta. Și i-am spus. Am văzut dezamăgirea pe fața ei, nu cred că s-ar fi gândit vreodată că mă voi lăsa păcălită așa de ușor de un băiat, însă am văzut și dragostea ei cum trece peste această dezamăgire. Eram încă fiica ei, în ciuda alegerilor greșite pe care le-am făcut. Și dragostea ei pentru mine în momentele acelea m-a ajutat să învăț să trăiesc din nou.

            Așa au trecut aproape 3 ani de atunci. Am început să nu mă mai gândesc la D., deși îl vedeam ocazional la biserica noastră. M-am gândit că oricum am trecut peste tot ceea ce s-a întâmplat între noi și că l-am iertat, așa că nu mai avea rost să-mi ocup mintea cu amintiri care mă făceau să mă simt inconfortabil. Numai că acum vreo trei săptămâni am început să reacționez destul de violent în anumite situații în care chiar nu aveam de ce. După vreo două, trei episoade de acest fel, am stat un pic să-mi analizez viața, să văd ce e cu mine. În mod ciudat, viața mea a fost plină de bucurii în ultimul timp, așa că nu se explica deloc starea mea interioară foarte ciudată. Pe deasupra, am observat că pe fiecare băiat care încerca să se apropie de mine îl respingeam foarte repede cu ironii și sarcasm. Oare ce era cu mine? Am simțit că undeva aveam o rană nerezolvată, doar că nu îmi aminteam să mă fi simțit rănită de cineva în ultimul timp. Așa a pregătit Dumnezeu lucrurile că exact în acea perioadă a vieții mele a avut loc o conferință pentru femei care s-a numit „De la frângere, la viața din belșug.”, având-o ca invitată specială pe Ann Voskamp. Nici măcar nu m-am înscris la conferință, dar cumva Tata a găsit un loc și pentru mine. Am crezut că a fost o simplă întâmplare că una dintre femei nu a mai putut să vină și mi-a oferit locul mie, dar Cineva știa că am nevoie să fiu acolo în acel weekend. M-am așezat pe scaun liniștită, prea liniștită, parcă ruptă de realitate, și am început să mă întreb că oare de ce sunt acolo, când puteam foarte bine să stau acasă și să mă relaxez stând degeaba. Dar exact în ziua aceea, la una dintre sesiuni, Ann ne-a rugat să notăm pe o foaie numele unei persoane pe care vrem să o iertăm, dar ne este greu să o facem. Automat, după ce ea a rostit aceste cuvinte, mi-a venit numele lui D. în minte. Pentru o clipă m-am întrebat de ce, dar apoi mi-am dat seama clar care este motivul. Eu nu l-am iertat pe D. cu-adevărat până atunci. Au trecut 3 ani, dar eu am rămas în acea ultimă îmbrățișare, m-am lăsat frântă din nou și din nou de acele amintiri, fără să fac nimic să rezolv lucrurile. Am purtat o povară grea în spate, l-am purtat pe D. atâta timp cu mine, crezând că l-am iertat de fapt și am lăsat totul în urmă. Adevărul este că eu încă îmi găseam semnificația în îmbrățișarea lui. Am trecut peste și tocmai aici a fost problema. Ca să îl iert cu-adevărat trebuia să trec prin. Însă mi se părea prea dureros să trec din nou prin toate acele amintiri grele. O discuție telefonică pe care am avut-o cu o prietenă bună m-a făcut să înțeleg că nu există vreo cale ușoară spre vindecare, dar că Tata este acolo să plângă cu mine, să mă asculte, să-mi redea o inimă întreagă. Totuși, mi-a luat încă vreo două săptămâni până când am renunțat la D. cu-adevărat. Într-o dimineață în sfârșit am făcut primul pas spre vindecare și am scris într-o scrisoare toate lucrurile pentru care îl iert pe D. Chiar în timp ce scriam, simțeam cum povara încet, încet cade de pe umerii mei pe cei ai lui Dumnezeu. Și când am rupt scrisoarea, m-am simțit în sfârșit liberă, așa cum nu m-am mai simțit de 3 ani încoace. L-am purtat destul pe D. în inima mea și acela a fost momentul cel mai potrivit să îi dau drumul.

            Inima mea încă este în proces de vindecare. Chiar în momentele când ți-am povestit toate aceste lucruri pe care mult timp mi-am dorit să le uit m-am lăsat iertată și vindecată de Tatăl meu drag, din nou și din nou. Sincer să îți spun, mi-aș fi dorit ca nimeni să nu audă aceasta poveste, să rămână secretul meu, să îți păstrezi impresia „bună” despre mine, dar am înțeles că aceasta nu este doar povestea mea, ci a multora. A multor fete și băieți răniți de tot felul de relații nepotrivite. Poate este și povestea ta. Și astăzi sunt aici să îți spun că există vindecare și pentru tine. Chiar și iertare.”

            Nu știu exact când am început să plâng. Poate că plângea doar inima mea, odată cu cea a Aniei. Cert este că fața îmi era scăldată în lacrimi. Da, aceasta este povestea mea. Povestea pe care am adus-o în sfârșit la lumină. Povestea pe care nu aș fi vrut să o știe nimeni. Povestea pe care am încercat să o scriu timp de trei săptămâni, dar care de fapt mi-a luat o viață să o pun în cuvinte. Eu sunt Ania și aceasta este povestea mea, cu nimic specială de a altora și totuși deosebită pentru că este trăită chiar în timp ce o scriu.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s