Anul 2020: o lumânare în întuneric

„Nu disprețui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.”

(Octavian Paler)

            S-a încheiat anul 2020 și eu încă încerc să îmi adun cuvintele pentru a-l descrie. Mi-e greu parcă să exprim tot ceea ce a însemnat pentru mine acest an, să pun într-un mod aranjat toate experiențele și trăirile de care am avut parte. Însă m-am gândit că m-ar ajuta să pun în cuvinte anumite lecții pe care le-am primit de la Tata anul acesta, lucruri pe care le-am învățat, ca o piatră de aducere aminte pentru momentele în care voi rămâne din nou fără cuvinte.

            M-am gândit să încep aceste gânduri legate de anul 2020 cu niște cuvinte pe care le-am scris în luna aprilie, în unul dintre cele mai grele momente în care m-a găsit acest an:

            „Astăzi mi-aș dori să fiu mai puțin om. Chiar deloc dacă se poate.

            Să fiu și eu o insectă, care nu simte nevoia unei îmbrățișări calde când nimic pare să nu meargă bine.

            Să nu simt nevoia aceea apăsătoare în zilele gri și pline de nori ale vieții mele să îmi descarc sufletul prin lacrimi.

            Îmi vine să urlu, doar pentru câteva secunde, cât să simt că piatra de pe inima mea a devenit un pic mai ușoară, mai ușor de suportat atunci când respir greu în clipele pline de zăduful dezamăgirilor personale. Poate dacă aș fii un lup și aș urla o noapte întreagă, nu aș mai fii judecată pentru astfel de „apucături”.

            Astăzi mi-aș dori să fiu o pasăre. Să pot zbura mai aproape de Tata. Să simt doar pentru câteva minute că sunt cu adevărat liberă, că nu mai sunt legată în niciun fel de acest pământ.”

            Știu că acest text de mai sus poate părea foarte ciudat și chiar fără sens. Însă pentru mine a fost singurul mod în care am putut exprima toate lacrimile de frustrare, dezamăgirea față de persoana mea, toate sentimentele care mă încercau în acel moment. Și este încă un text relevant pentru mine chiar și acum.

            Când mă uit acum în urmă mă minunez de luxul vieții de care am avut parte înainte de pandemie. Era cu adevărat un lux să stăm înghesuiți în autobuz, să ne strângem mâna unii altora fără frică, să putem să ne îmbrățișăm fără restricții, să ieșim la plimbare oricând și cu oricât de mulți oameni! Am avut parte de o viață pe care nu am știut să o apreciem… Și am avut nevoie de o pauză, de o oprire în ritmul nostru alert al vieții pentru a realiza cât de mult avem și cât de puțin apreciem ceea ce avem.

            Am vărsat multe lacrimi în anul 2020. Pentru lucrurile care mi-aș fi dorit să meargă altfel în viața mea. Pentru planurile pe care le aveam și nu am reușit să le pun în aplicare. Pentru momentele de frustrare și de teamă. Pentru toate lucrurile pe care nu le-am înțeles. Pentru lipsa relațiilor și a oamenilor în viața mea. Pentru momentele în care nu am știut cum aș mai putea să merg înainte. Pentru clipele în care nu am știut ce altceva să fac.

            Însă printre aceste lacrimi L-am văzut pe Tata la lucru în viața mea. Știu că probabil că sună a clișeu, dar chiar așa a fost. M-a pus în niște situații în care nu am mai fost niciodată și m-a provocat să ies din zona mea de confort. Am rămas fără oportunități de slujire. Fără un grup de rugăciune. Fără prea mulți oameni în jurul meu. Fără tabere și turnee cu grupul Continental. Am rămas parcă fără un scop pentru viața mea. Pentru că stând mult cu mine însămi, după o perioadă lungă de timp în care nu am prea stat cu propria-mi persoană, mi-am dat seama că fără slujire, fără activități, fără oameni am ajuns să mă întreb cine sunt. Și am ajuns să realizez că deși știam teoretic că identitatea mea mi-o dă Hristos, prin harul Lui, nu prin meritele mele, trăirea mea spunea exact contrariul. Îmi luam identitatea din părerile oamenilor și din așteptările lor pentru viața mea, din slujirea mea și din tot timpul și din resursele pe care le investeam în ea. Am realizat că am încercat să câștig dragostea lui Dumnezeu prin multitudinea de lucruri pe care eu le făceam pentru El, dar fără să Îi ofer inima mea.

            Într-o zi din iulie, mă plimbam prin Parcul Central și mă uitam în jurul meu la natură, la clădirile din jur, la oameni, la alei, ca și cum nu le-aș mai fi văzut niciodată în viața mea. Totul îmi părea atât de străin, ca și cum nu aș mai fi umblat niciodată pe-acolo. Aveam impresia că nu mai sunt în corpul meu, că nu mai sunt eu Anastasia. Înainte de pandemie eram cineva, sau cel puțin trăim cu impresia că eram cineva. Cine sunt acum? Ce fac cu viața mea?

            A fost un haos total viața mea anul acesta. Exact așa cum a fost anul 2020 pentru întreaga lume. Și în mijlocul acestui haos am învățat să iau zilele pe rând. Am învățat (cu multe eforturi) să nu mai încerc să controlez tot ceea ce se întâmplă în fiecare secundă, ci pur și simplu să fiu prezentă. Să nu mai trăiesc în trecut sau în viitor. Să fiu prezentă în momentul actual, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă așa cum aș fi dorit eu. Așa am ajuns să accept provocarea mamei mele de a lansa pe contul meu de Instagram o serie de video-uri în carantina stării de urgență, într-o perioadă în care mă simțeam mai singură și mai neajutorată ca niciodată. Așa am ajuns să mă bucur de sărbătoarea Învierii chiar și online, să mă bucur de timpul petrecut cu familia mea, să mă bucur de aici și acum. Am ajuns să fac lucruri pe care nu am crezut că voi avea vreodată curajul să le fac. Și cred că aveam nevoie de asta. Să pun stop la tot ceea ce credeam că fac eu valoros în viața aceasta și să o iau de la zero în fiecare zi.

            Lucrurile încă nu s-au întors la normalul cu care eram obișnuiți noi ca oameni. Nici nu știu dacă ne vom întoarce curând la el. Habar nu am ce îmi doresc să fac cu viața mea în anul 2021. Nu mi-am mai făcut planuri ca în alți ani. Aș vrea doar să fiu de folos. Și să continui să îmi folosesc darurile pe care le am.

            De multe ori în anul 2020 m-am oprit din scris pentru că am crezut că am avut doar iluzia că aș avea vreun talent în direcția asta. Acum când aștern aceste cuvinte, știu că scrisul mă ajută în primul rând pe mine, să mă descarc, să plâng, să mă bucur prin cuvinte. Și dacă într-un fel te ajută, te încurajează și pe tine ceea ce scriu, e un plus, un har pe care mi-L oferă Dumnezeu.

            Sper ca  în anul 2021 Tata să îmi ofere multe ocazii să scriu și să aducă în viața mea oportunități de a schimba multe de ce-uri din anul 2020 în provocări de a face ceva măreț cu viața mea de dragul Său!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s