2019: cel mai bun an din viața mea

„Ea este îmbrăcată cu tărie și slavă, și râde de ziua de mâine.”

(Proverbe 31:25)

            De fiecare dată când ajung să citesc Proverbe 31 mă simt emoționată și entuziasmată. Știu că o astfel de femeie îmi doresc să fiu. Harnică și conștiincioasă, înțeleaptă, gata să ajut pe cei ce au nevoie, o femeie care râde de ziua de mâine. Mă pot imagina având aproape toate aceste atribute, în afară de ultimul. EU NU POT SĂ RÂD DE ZIUA DE MÂINE. Pur și simplu nu pot. Gata, am spus-o. Sunt primul om care se îngrijorează de ce o să mâncăm mâine, de sesiunea care începe peste 3 săptămâni, de hainele cu care o să se îmbrace frații mei când pleacă de acasă, de lucrurile pe care le am de făcut. Mă îngrijorez prea repede și prea mult. Și de cele mai multe ori mă stresez degeaba, pentru că, până la urmă, nu pot să controlez totul. Deși aș vrea. Aș vrea să pot controla totul, de la fenomenele naturii la piuitul continuu al papagalului nostru. Mă lupt cu asta. Mă lupt cu mine. Mă lupt să fiu un altfel de om. Mă lupt să mă văd așa cum mă vede Tata.

Sincer, nu am crezut niciodată că voi ajunge să scriu aceste cuvinte conținute în titlu. Acum vreo 2-3 ani am ascultat o predică deosebită, din partea unui om și mai deosebit, pe care eu îl apreciez și îl admir foarte mult. Acest om, într-o întâlnire restrânsă de tineri, ne-a vorbit despre felul în care ar trebui să declarăm fiecare din noi că anul curent este cel mai bun an din viața noastră. Pe moment, mi s-a părut cea mai genială și extraordinară idee pe care am auzit-o vreodată. Cred că sentimentul acesta a mai durat totuși câteva zile, dar când viața a început să fie complicată, lucrurile nu au mai mers după planurile mele, am început să uit de cel mai bun an din viața mea. De câteva ori la început de an mi-am mai propus să declar peste respectivul an aceste cuvinte, dar declarația nu a ținut niciodată mai mult de câteva zile, poate săptămâni, la fel ca și majoritatea rezoluțiilor pe care mi le fac de Anul Nou. Acum ceva timp, deși nu simțeam deloc acest lucru, mi-am spus că probabil anul 2019 este cel mai bun an din viața mea. Ciudat gând, pentru că, uitându-mă cu atenție la acest an, aș putea spune că este probabil cel mai greu an din viața mea. Oare atunci poate fi el și cel mai bun? La această întrebare, frământare personală voi încerca să răspund în acest articol.

Ce am făcut eu în anul 2019 de am fost așa de absentă pe blog? Am stat ascunsă în tiparele mele, făcute cu mult timp în urmă, în propriile mele visuri și dorințe cu privire la viața mea. Aș fi avut multe de spus, dar nu mi-am mai găsit timpul și nici curajul să scriu despre lucrurile pe care le trăiam. Am fugit de acasă, la propriu, în America pentru două luni, locul în care viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am cutreierat Clujul, l-am vizitat și l-am cunoscut într-o altă lumină alături de cel care mi-a fost pentru o vreme iubit și cel mai bun prieten. Am mai scris pe Instagram câteva cuvinte și am crezut că este destul. Cred că pur și simplu nu eram pregătită să împărtășesc cu voi, cititorii mei, experiențele pe care le trăiam atunci. Însă acum a venit vremea, cu o zi înainte de a se încheia anul, să vă povestesc despre ceea ce a însemnat 2019 pentru mine. Și sper ca acest gânduri sincere, inspirate de Duhul Sfânt, să fie o încurajare și pentru voi, nu doar pentru mine.

1 ianuarie 2019. Prima zi a anului m-a găsit foarte fericită, mi se îndeplinise în sfârșit visul. Nu mai eram acum o fată oarecare, eram prietena unui băiat. În sfârșit simțeam că sunt cineva. Știu, probabil că sună trist sau patetic venind din partea unui om care vorbea despre Tata peste tot, pe blog, pe Instagram, dar chiar am simțit că în acel moment am devenit cineva. E clar că nu am  mai știut cine sunt eu în Hristos! De mică, visul meu a fost ca primul meu prieten să fie soțul meu (cumva era testul meu pentru Dumnezeu, să văd dacă El chiar este în stare să facă asta), să mă căsătoresc de tânără și să fiu o mamă tânără. Când am terminat clasa a XII-a, le-am spus colegilor mei că dacă este cineva care la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului va fi căsătorit și va avea copii, aceea cu siguranță voi fi eu. Nu am avut niciun dubiu cu privire la asta! Așadar, faptul că la doar 19 ani aveam prieten, s-a simțit ca o aprobare a lui Tata cu privire la planurile mele (care nu păreau să nu fie bune sau lumești; adică, până la urmă, ce e rău în faptul că doresc să mă căsătoresc?!). Eu am fost nespus de fericită, împlinită chiar, iar părinții mei total opusul meu. M-am gândit că probabil așa reacționează de obicei mama și tatăl când primul lor copil intră într-o relație, se sperie de astfel de vești. M-am gândit că poate ar fi trebuit să îi pregătesc mai bine, poate nu am fost destul de sinceră și de deschisă cu ei până acum. Așa că nu am prea luat eu în seamă această stare a lor de șoc sau sfaturile lor că poate ne-am prea grăbit amândoi să intrăm în această relație, și am mers înainte, fericită de clipele minunate de care aveam parte în relația noastră. Și pe bună dreptate au fost clipe minunate! Am sărbătorit pentru prima dată Valentine’s Day, am primit în dar flori, am ieșit în oraș în localurile pe care eu am visat să le vizitez, am avut un om lângă care stau în biserică, la întâlnirile de tineret, la concerte, am avut cu cine să povestesc și cu cine să îmi împărtășesc bucuriile și tristețile. Toate filmele romantice pe care le-am văzut, toate cărțile de dragoste pe care le-am citit de-a lungul anilor au devenit realitate sub ochii mei (sau cel puțin așa mi s-a părut mie atunci).

A venit prima sesiune și habar nu am avut cum trebuie să învăț, cam ce așteptări au profesorii mei de la mine, cum pot să iau note mari. Mi-am dat toate silințele, am învățat din greu la bibliotecă alături de prietenul meu. Primul examen l-am luat fără nicio problemă, dar al doilea nu a mai fost la fel de ușor și am avut parte de prima dezamăgire în facultate: prima restanță. În momentul în care am aflat că mi-am picat examenul cu 3,40, când am avut nevoie doar de un 4 amărât ca să îl iau, m-am gândit că lumea mea s-a spulberat. Am auzit că în primul semestru toată lumea își ia examenele, abia din semestrul II începe distracția cu restanțele. Nu m-a încurajat deloc nici faptul că părinții mei nu au avut deloc restanțe în facultate. Ba din contră m-am gândit că acum eu sunt eșecul familiei mele! M-am luptat eu cu tot felul de gânduri și până la urmă mi-am dat seama că o restanță nu mă definește. Nu sunt un eșec pentru că am avut parte de un eșec! Așa că m-am dus în restanță și, cu ajutorul lui Tata, mi-am luat examenul cu nota 7! Aș vrea să pot spune că este meritul meu, dar, de fapt, este doar meritul lui Tata că am reușit să iau această notă. Dumnezeu este mereu mai mare decât eșecurile sau decât notele mele!

Tot în aceeași perioadă, în luna februarie, am primit invitația de a merge în turneu cu grupul Continental în America. Anul 2019 devenea tot mai interesant pentru mine! Mereu am visat să vizitez America, bineînțeles, dar nu m-am gândit că voi avea eu această ocazie așa de repede. Cu permisiunea părinților mei, am acceptat invitația și am simțit cum întreaga lume se deschide înaintea mea. Viața mea părea perfectă!

La suprafață multe lucruri arată bine, chiar perfect, ideal, dar adevărata luptă se dădea în interiorul meu. Am început să am certuri cu prietenul meu, să îmi fie greu să comunic cu el, să îi spune ce este cu adevărat în inima mea. Nici situația din familia mea nu mi se părea ideală, parcă tot timpul ne certam, nu mă înțelegeam cu frații mei, relația cu părinții mei era tensionată. Și eu care am crezut că relația cu acest băiat îmi va îmbunătăți relația cu mama, cu tata și cu frații mei! Unde s-a pierdut entuziasmul acela de la început? De câteva ori, deși nu am mai spus nimănui asta până acum, poate doar în glumă (dar bineînțeles că nimeni nu m-a luat în serios, știind ce fată cuminte sunt eu), am vrut să fug de acasă. Vorbesc cât se poate de serios! Eu, Anastasia, fata cu viața „perfectă”, am vrut să fug de acasă. Însă mi-a fost teamă să mă urc noaptea într-un tren, singură, și să ajung într-un oraș necunoscut, tot singură. Așa că mi-am păstrat toate frământările în interiorul meu. Am tot așteptat un răspuns din partea lui Tata că acesta este băiatul pe care El mi l-a pregătit ca să-mi fie soț. Am devenit tot mai nesigură de relația asta, la fiecare ceartă îl amenințam că o să despart de el, că nu mai pot. Simțeam cumva, în mine, că Tata mă îndeamnă să pun capăt acestei relații, dar pur și simplu nu puteam. Am încercat cu orice preț să acopăr acea voci pe premisa că poate ceea ce aud nu este vocea lui Dumnezeu. Nu cred că asta este ceea ce își dorește Tata cu adevărat pentru mine. Între timp, oamenii din jurul meu tot spuneau că ne stă foarte bine împreună, că ne potrivim. Însă ceva din mine îmi spunea: „Oare chiar așa să fie?”

Nu pot să spun că mi-e confortabil să vorbesc despre acest subiect. Nu cred că am mai spus nimănui până acum despre aceste frământări pe care le-am avut cu privire la relația în care am fost. Nu pot să spun, aș minți, că nu l-am iubit. L-am iubit foarte mult, așa cum am știut eu mai bine. Am făcut din el centrul universului meu, până acolo încât nu mai îmi vedeam viața fără el. L-am iubit într-un mod egoist, încercând să-mi împlinească mie nevoile, să-mi ia fricile, să-mi rezolve relația cu frații mei, care niciodată nu a fost excelentă. Am realizat la un moment dat în relația noastră că nu aceasta este povestea de dragoste pe care vreau să o spun copiilor mei despre cum l-am întâlnit pe tatăl lor, nu este el omul potrivit pentru mine, băiatul alături de care mi-aș dori cu toată inima să-mi fac o familie, care să-mi fie soț. Însă mi-a fost rușine. Rușine de alegerile pe care le-am luat. Rușine de oamenii din jurul meu. Rușine de prietenii mei. Rușine de Dumnezeu. Cum se poate ca primul meu prieten să nu fie soțul meu? Nu mi-am dorit sub nicio formă să fiu una din fetele cu un fost prieten. Am totuși mândria mea. Și am un tipar. Tiparul de a mă căsători tânără, de a fi o mamă tânără. Și am încercat să pun acest tipar peste prietenul meu și peste Tata, cumva, cumva, numai să se facă totul după planurile mele. Așa că am continuat. Am mers înainte.

Pentru prima dată în viața mea anul acesta am început să citesc toată Biblia, cu ajutorul unui devoțional de pe YouVersion. La început am crezut că nu voi putea ține pasul, nu am cum să îmi fac chiar așa mult timp într-o zi pentru a citi câte 4 capitole din Biblie. Însă, cu cât m-am adâncit mai mult în Cuvântul lui Dumnezeu, am început să îmi fac tot mai mult timp pentru El. Mi-am făcut un obicei ca în fiecare dimineață să citesc din Biblie și să mă rog. M-am simțit bine în relația cu Tata atunci cu privire la mine. Chiar m-am gândit la un moment dat că oare mai am eu ce să cresc în relația cu El, când totul parcă e perfect? Și am început să mă mândresc în inima mea, chiar dacă știam că nu totul e ideal în viața mea. Eu, Anastasia, citesc în fiecare dimineață din Biblie, și mă și rog. Eu nu sunt una din fetele care a avut mai mulți prieteni, care a vorbit cu nu știu câți băieți. Primul meu prieten va fi soțul meu. Ce extraordinară sunt eu! Slujesc în biserică, prietenul meu de asemenea, am prieteni care Îl caută pe Dumnezeu, fac parte dintr-o familie creștină, ce altceva aș mai putea să-mi doresc?! (Mă simt ca și acel fariseu care se roagă atunci la templu, alături de vameș. Parcă întocmai rugăciunea lui o aștern în cuvinte, doar că adaptată la viața mea. Oare chiar așa departe să fi fost de Tata?)

Timpul a trecut, viața mea a continuat a fi „ideală” în exterior, pe Instagram și în realitate, dar numai eu și cu Tata știam că am nevoie de o schimbare. Urma să plec în America și i-am spus prietenului meu că mă gândesc că aceasta este cea mai bună perioadă pentru a ne apropia fiecare din noi mai mult de Dumnezeu, acum că nu ne vom vedea așa de mult timp față în față. Am știut în sinea mea că nu prea L-am pus noi pe Tata în centrul relației noastre, cel puțin nu așa cum trebuie, așa că acum puteam recupera. Cu siguranță când mă voi întoarce în țară lucrurile vor fi altfel pentru noi. Și, trebuie să fiu sinceră, m-am bucurat că în sfârșit voi fi pentru o perioadă departe de familia mea, aveam mare nevoie de asta atunci. Nu am prea realizat cu adevărat că s-ar putea ca plecarea aceasta a mea, în vizită la neamuri și într-un turneu de o lună cu Continental, să îmi schimbe viața pentru totdeauna. Că nu mă voi întoarce niciodată la ceea ce am avut. Nu am putut deloc visa ceea ce are Tata pregătit pentru mine în America!

A fost ireal pentru mine să fiu acolo, să văd atâția palmieri, oceanul la doar două ore distanță de noi (din cauza traficului), să petrec timp cu familia mea de acolo. Nu îmi venea să cred că eu chiar sunt în America! Adevărata provocare însă a venit când am plecat în turneu. Douăzeci de oameni, împreună timp de o lună, în fiecare zi, cântând aceleași piese, vizitând bisericile penticostale și baptiste de pe Coasta de Vest. Când am plecat în turneu ca și echipă, mulți ne-au spus că noi de fapt cred că mergem în vacanță, nu să facem o slujire. Adevărul este că atunci când mergi la shopping în magazine pe care nu le-ai mai văzut niciodată, mergi la plajă înainte de concert, vizitezi Golden Gate Bridge, este destul de ușor să uiți care este adevăratul motiv al venirii noastre pe cealaltă parte a globului. Însă momentele când nu ne mergeau microfoanele, când parcă nu ne mai suportam unii pe alții, când piesele au devenit parte a rutinei, atunci a început adevărata luptă. Când am acceptat să vin în acest turneu, nu m-am gândit, nu mi-a trecut prin minte ce greu va fi din punct de vedere spiritual turneul. Dacă nu ar fi fost Hristos în mijlocul nostru și în noi, învățându-ne să ne îngăduim unii pe alții și să ne iubim așa cum ne iubește El, să îi privim cu dragoste pe cei pe care îi vizităm, să Îl căutăm pe Hristos în tot ceea ce facem, cu siguranță turneul acesta ar fi fost degeaba. America este țara tuturor oportunităților, dar, de asemenea, este țara în care oamenii au nevoie de Dumnezeu, mare nevoie. Banii impresionează, bunăstarea te uimește, dar dincolo de casele mari și de piscinele din curte, mi-am dat seama că bisericile de acolo tânjesc după prezența proaspătă a lui Tata. Într-un mod real, dincolo de limbă, de închinare, de regulile impuse de oameni. De aceea, a fost o mare bucurie pentru mine și pentru noi ca echipă să putem fi o încurajare și un aer proaspăt pentru multe biserici în America!

În timpul turneului, relația cu prietenul meu a devenit destul de rece. M-am frământat foarte mult din această pricină. Tot i-am spus lui Dumnezeu că Îl las pe El să fie în controlul relației noastre, dar cumva am încercat eu să fac ceva, să fac lucrurile să meargă. Voiam cu orice preț să nu mă fac de rușine, să se dovedească că L-am dezamăgit pe Tata și că am luat decizii greșite. Am plâns multe nopți la rând în inima mea, așteptând ca el să îmi scrie, să îmi arate că încă mă iubește. Ceea ce nu știam, nu mă așteptam, este că el a renunțat la a mai lupta pentru relația noastră și pentru mine.

Îmi amintesc că acum câțiva ani, mulți ani, am văzut pe Instagram poza unei tinere, care se afla în acel moment în America, și despre care am auzit că tocmai s-a despărțit de prietenul ei. În mintea mea de copil încă, mi-am spus: „Ce penibil! Să te duci până în America ca să îți vindeci inima!”. Nici măcar nu o cunoșteam pe acea fată, sau situația ei, dar am judecat-o. Și iată-mă pe mine, mulți ani mai târziu cu inima frântă în America. Prietenul meu s-a despărțit de mine chiar după turneu. În momentul acela am simțit că toată lumea mea se prăbușește. Ce o să fac de acum cu viața mea? Cum mă mai pot întoarce eu cu rușinea asta în România?

Am plâns 3 zile până nu am mai putut. Nu am înțeles atunci de ce nu mi s-a îndeplinit visul ca primul meu prieten să fie soțul meu. Ce era așa de rău la visul acesta de a trebuit să mi-l spulbere Dumnezeu? Oare nu asta își doresc toate fetele pocăite? M-am certat mult cu Tata în mintea mea și cu fostul meu prieten de asemenea. (E pentru prima oară când am așternut aceste cuvinte și mă bucur că Tata îmi dă curajul să fac asta.) Până când nu am mai putut. Am venit până în America doar ca să îmi plâng de milă? Și am decis: trebuie să merg înainte. Cu orice preț. Trecutul este trecut și prezentul merită trăit. Am făcut o scrisoare de iertare, unde am trecut toate așteptările pe care le aveam de la relația noastră, lucrurile pentru care îl iert și lucrurile pentru care mă iert pe mine. Și am pășit înainte, lăsând în urmă cele 8 luni în care am fost împreună. Am învățat să trăiesc prezentul în America. Mâncând sushi cu verișoarele mele și cu mătușa mea. Mergând la cumpărături și stricând o grămadă de bani. Petrecând timp cu familia mea de acolo, în curte în picioarele goale, pe plajă la apus, la Disneyland îmbrățișându-l pe Mickey, pe canapea împărtășind experiențe de viață. M-am întors în România cu inima frântă, cu multe amintiri neprețuite, cu o grămadă de haine și cu dor de casă. Am vrut să rămân în America, să nu fiu nevoită să fac față realității de acasă, dar mi-a fost dor de familia mea, de îmbrățișările lor, de casa noastră mică, de mâncarea românească, de grupul meu de rugăciune, de biserică, de dragostea mamei mele, de zâmbetul lui tata.

Poate că sună ca o absurditate, dar despărțirea aceasta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. De ce? Pentru că m-a adus pe genunchi înaintea Tatălui meu preaiubit. M-a învățat să renunț la tipare, la vise copilărești făurite din filme și povești de dragoste ireale, la a fi mereu în control, la un viitor creat de mine. Când am fost mai frântă, mai neputincioasă, plângând și strigând cu toată puterea mea către Tata, am ales să mă predau din nou lui Dumnezeu. Inima, trupul și duhul meu. Visele mele. Mâinile și picioarele mele. Gândurile și sentimentele mele. Dacă până acum am crezut că oamenii trebuie să se supună autorității mele, acum învăț eu să supun autorității și voii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că așa sunt protejată, așa învăț smerenia și adevărata libertate. Și sunt bucuroasă să pot spune că sunt în proces de vindecare în mână Domnului și Dumnezeului meu. Emanuel. El este cu mine. În durere. În momente grele. El este bucuria mea!

Până acum o lună mi-era teamă ca cineva să îmi spună că relația aceasta a fost un eșec al meu. Pur și simplu mi-era teamă de acest cuvânt. Și, într-un moment crucial pentru mine, L-am auzit pe Tata spunându-mi printr-un om, că într-adevăr am avut parte de un eșec. M-am simțit zdrobită. M-am gândit că acum viața mea s-a încheiat nu mai am nicio șansă. Dar apoi acea persoană a continuat: „Și un eșec este oportunitatea lui Dumnezeu de a trece la următorul nivel.” În acel moment, viața mea a fost transformată. Perspectiva mea cu privire la toată această experiență s-a schimbat. Tata chiar mă iubește! Într-adevăr, toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe El!

Sunt așa de mulțumitoare pentru acest eșec. În sfârșit îmi dau voie să Îl cunosc pe Tata la un alt nivel, nu prin prisma viselor mele, încercând să fac un sclav din El, ci lăsându-L să fie Domn și Stăpân în viața mea. Sunt mulțumitoare că Tata m-a scos dintr-o relație care nu Îi aducea onoare și care nu m-ar fi făcut fericită niciodată. Sunt recunoscătoare că El m-a scos din tiparele mele și că acum învăț să mă bucur de prezent. Sunt mulțumitoare pentru prietenele mele care se vor căsători, care au prieten, chiar dacă eu nu am parte de niciuna din aceste lucruri. Dacă nu aș fi trecut în acest an prin ceea ce am trecut, tot acest tumult de frământări și de experiențe, nu aș fi știut să mă bucur acum pentru alții, pentru reușitele lor. Sunt mulțumitoare că am o nouă șansă în relația cu Hristos și că mă pot îndrăgosti de El în fiecare zi. Sunt recunoscătoare pentru familia mea, că încă mă iubesc, în ciuda alegerilor greșite pe care le-am făcut. Sunt mulțumitoare pentru prietenii, pentru oamenii care mi-au fost alături în toată această perioadă, care m-au ascultat și care s-au rugat pentru mine. Sunteți minunea lui Tata în viața mea!

Viața mea e departe de a fi perfectă. Chiar dacă am vorbit despre aceste evenimente din viața mea, încă sunt în proces de vindecare. Încă mai am nevoie, foarte mare nevoie, să cresc și să mă maturizez în relația cu Hristos. Încă învăț să îmi iubesc frații și părinții. Nu e niciodată ușor! Învăț să mă supun și să ascult, în smerenie și cu toată inima. De una singură nu am prea multe de oferit, nu sunt cineva, dar înțeleg acum că în și prin Tata sunt o făptură nouă și am o veste bună, foarte bună de împărtășit lumii: Isus trăiește și este viu în inima mea!

Am început anul 2019 cu dorința ca eu să mă văd, să fiu observată de cei din jur, și îl închei cu dorința arzătoare ca Tata să se vadă în și prin tot ceea ce fac. Aceasta este provocarea care o duc cu mine în 2020. Și cred că, alături de preaiubitul inimii mele, noul an va fi, din nou, cel mai bun an din viața mea!

 

„God hides His most precious treasures io our most difficult and painful experiences.”

(Jon Bloom)

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s