De ce-uri: întrebări complicate pentru o vreme

“Ea trăiește pe marginea prăpastiei. Și totuși nu

îi este frică. Poate că nu e locul în care și-ar fi dorit să viețuiască, dar a învățat să înflorească acolo unde a fost însămânțată.

(Maria Marica)

            Am citit aceste cuvinte pe Instagram acum vreo  săptămână sau două. La prima citire, mi s-a părut o înșiruire de banalități, o descriere la o poză ca oricare alta. Însă, ceva s-a întâmplat cu mine după acest moment. Nu mi-am mai putut scoate din gând aceste cuvinte. Parcă s-au lipit pur și simplu de inima mea. De ce? Pentru că am simțit că mă descriu așa de bine. Și am citit și recitit aceste cuvinte puține, dar care au avut un impact imens în viața mea. Uneori e nevoie doar de un lucru simplu, de un eveniment banal pentru a prinde curaj din nou. E greu, e complicat să trăiești cu adevărat. Să îndrăznești să fii vulnerabil. Să fii sincer și deschis. Însă astăzi, inspirată de cuvintele atât de frumos puse în fraze ale Mariei, aș vrea să împărtășesc cu tine un articol care de ceva timp îmi împovărează inima.

            Au trecut mai bine de patru ani de când am dat examenul de capacitate pentru a intra la liceu. Patru ani nu pare o perioadă așa de lungă de timp, și totuși, cumva, am reușit în perioada aceasta de timp să uit cum e să o iei de la început. Să fii nevoit să o iei la început. Să nu mai ai siguranța unui loc cunoscut, în care te-ai obișnuit. Să te afli într-o perioadă de frământări și întrebări. Și iată-mă din nou aici. Patru ani mai târziu mă aflu din nou într-o perioadă de tranziție. O perioadă în care nu mă mai înțeleg pe mine. În care mi-e greu să știu ce vreau. În care nu știu dacă fac ceva bine. În care de multe ori mă simt singură și amărâtă. Oare ce s-a întâmplat cu mine în acești patru ani?

            M-am trezit la începutul clasei a XII-a complet înfricoșată de viitor. Până atunci nu m-am gândit foarte serios la ce facultate mi-aș dori să merg, ce profesie mi-ar plăcea să am cațiva ani. Și mai ales acest gând că îmi stătea un bacalaureat în față pentru care aveam așa de mult de învățat m-a speriat și mai mult. Atâtea decizii de luat. Atâtea lucruri de făcut. Oare voi reuși? Știu că poate pentru cei care mă cunosc pare o întrebare ciudată. Însă sunt o persoană care mă lupt cu dorința de control. Îmi place să fiu organizată, să știu ce mă așteaptă în continuare și, chiar dacă îmi plac într-o oarecare măsură surprizele, mi-ar plăcea să fiu pregătită pentru ele. Doar că anul terminal de liceu nu a venit cu un manual de instrucțiuni. Nimeni nu mă putea asigura că voi lua deciziile corecte. Că voi face ceea ce trebuie. Că voi ajunge la facultatea potrivită. Că îmi voi lua bacalaureatul cu notele pe care mi le doresc. Așa că, am mers înainte. Înapoi, în clasele mai mici, nu aveam nicio șansă să mă întorc. Am început să învăț puțin câte puțin și pentru bac, să îmi fac partea pentru școală. Dar nu de puține ori m-am trezit plângând și îngrijorându-mă cu privire la viitor. Aveam foarte multe lacune la matematică, lucru pe care nu mai puteam să îl ignor acum. Am început să mă rog să primesc pace, să învăț să am încredere în Tata. Însă era mereu în mine această frică că nu o să îmi găsesc un profesor de matematică care să mă mediteze pentru a reuși să recuperez lucrurile pe care nu le-am învățat de-a lungul anilor. Și faptul că eram întrebată mereu de cei din jur unde vreau să merg la facultate, nu îmbunătățea deloc lucrurile. Se accentua mereu în mine această teamă că nu voi reuși. Că voi eșua, așa cum am făcut-o în clasa a VIII-a. Că din nou mi se vor distruge visele. În ciuda frământărilor pe care le aveam, în luna ianuarie am primit primul meu răspuns la rugăciune prin faptul că mi-am găsit un profesor de matematică care să mă mediteze în particular. Știu că poate pare un lucru banal și simplu, dar pentru mine a fost o minune, într-un fel o siguranță că o să reușesc. Că trebuie să am mai multă încredere. Că trebuie să fiu mai îndrăzneață și mai curajoasă. Așa că, am făcut încă un pas și m-am ales o facultate la care să merg. Din acest motiv, pentru că urma să dau și admitere, pregătirea a devenit foarte intensă. Am început să muncesc din greu.

            În luna martie s-a desfășurat un concurs de admitere la facultatea la care îmi doream să ajung. Avantajul acestui concurs este că, dacă iei o notă mare la acesta poți să o folosești să te înscrii la facultate și să nu mai fii nevoit să dai admiterea în vară. Nu m-am simțit pregătită absolut deloc pentru un astfel de examen. Dar pentru că voiam să văd cum e o astfel de experiență, am decis să merg și eu. Bineînțeles, a fost doar o experiență din care am avut foarte multe de învățat pentru că, după cum mă așteptam, nu am luat o notă bună. Și faptul că în aceeași săptămână am dat și simulările de bacalaureat care au fost dezastruoase, am fost devastată. Am început să mă întreb din nou dacă voi reuși. Gândurile astea de nereușită, de eșec mi-au furat mult liniștea în acea perioadă. Mă vedeam nevaloroasă. Oricât aș munci, s-ar putea să nu reușesc. Să o dau în bară din nou și din nou. Mi-era tare greu să mă mai suport, să-mi port singură poverile, așa că acela a fost momentul în care am ales să-mi las viitorul în mâna Tatălui. Cu totul. Nu doar o parte. Ci și fricile pentru ceea ce va urma. Și incertitudinile. Și nesiguranța. Și visele mele care s-ar putea să nu devină realitate. Și am primit pace. Chiar dacă nu știam ce mă așteaptă, cum vor decurge următoarele luni, am ales să mă încredere în Cel care are un plan și o nădejde pentru viața mea. Și am început să muncesc din greu pentru bacalaureat și pentru admitere din nou. Cu încredere. Nu în forțele mele, ci în cele ale Tatălui. Cu zâmbetul pe buze, știind că preaiubitul meu lucrează pentru mine. Însă, cu toate acestea, perioada ce a urmat m-a luat prin surprindere.

            Bacalaureatul m-a găsit foarte pregatită pentru a-l înfrunta. Abia așteptam să îmi etalez cunoștințele, dar, bineînțeles, aveam și mari emoții. Voiam ca dincolo de ceea ce am învățat lunile și anii aceștia, să se vadă Dumnezeu prin mine, prin tot ceea ce fac. Proba la limba română nu a fost o foarte mare provocare, dar am învățat, prin ea, să am curaj să-mi exprim gandurile și să inserez în cee ace scriu precepția asupra lumii prin ochii lui Tata. Ziua de miercuri, cea cu proba la matematică, m-a găsit foarte speriată, în schimb. Eram înghețată de frică. Îmi imaginam deja cum o să uit totul, că o să greșesc la calcule. Însă, chiar înainte de a vedea subiectele de pe foaia de examen, m-am rugat și am ales să las teama aceea în seama lui Dumnezeu. Și am ales să am curaj. Să scriu și să rezolv exercițiile de pe foaie, în ciuda faptului că aș putea să o dau în bară. Să am incredere că ceea ce scriu e corect și să nu mă mai îndoiesc de cunoștințele mele. Și, într-un final, după ce am predat foaia de examen, am ieșit din sala în culmea fericirii. De ce? Pentru că am știut să rezolv toate subiectele. Mai mult, mergând pe drum cu o prietenă, mi-am verificat răspunsurile cu ea  și am aflat, spre surprinderea mea, că am rezolvat totul corect. Nu mi-a venit să cred. Era exact minunea pe care o așteptam. Se pare că totul mergea după cum îmi doream. De asemenea, și în ziua următoare, la cea de-a treia probă am simțit că Tata este alături de mine și mă însoțește la fiecare pas. A fost o experiență extraordinară! Dar, apoi, a venit ziua afișării rezultatelor. Am luat note mari, foarte mari, dar eu nu eram mulțumită. Am luat o notă foarte bună la matematică, dar, din nou, am luat o notă mult mai mică la română decât mă așteptam. De ce tot eu? De ce alții pot să ia mereu nota aceea foarte bună pe care  și-o doresc, air eu trebuie să primesc mai puțin? Dupa o tură de plâns și după discuțiile cu părinții mei și cu profesoara de română, am înțeles că eram atât de mândră. Mi-aș fi dorit doar dintr-o slavă deșartă să iau o notă mai mare pentru ca oamenii să mă laude. Da, pentru a doua oară, am primit aceeași lectie. Ca și în clasa a VIII-a, când nu am primit nota dorită la proba de română, am înțeles că Tata a vrut să mă învețe smerenia. Și acesta a fost doar începutul acestei lecții.

            Încurajată de reușita de la bacalaureat, am dat tot ceea ce am avut mai bun pe ultima sută de metri înainte de examenul de admitere. De data aceasta voi fi pregatită. De data aceasta voi reuși. Credeam din toată inima că Tata mă vrea la acea facultate. Măcar de data aceasta îmi doream ca planurile mele să se împlinească. Și spuneam tuturor celor care mă întrebau că sunt sigură de faptul că voi intra la facultatea dorită. Nu aveam cum să nu intru de data aceasta. Totuși, mai mult de dragul și la insistențele părinților mei, m-am înscris și la o altă facultate din oraș, pe același profil. A sosit ziua admiterii și m-a găsit foarte bucuroasă. Îmi începusem ziua cu Tata, mulțumindu-I și fiind recunoscătoare. Eram toată un zambet la examen și mă gândeam că oamenii din jurul meu, cu fețe lungi și tare îngrijorați, mă vor crede puțin nebună. Știam că o sa ies biruitoare din sala de examen. Mă și vedeam student la facultatea asta. Însă, trei ore mai târziu, am ieșit aproape în lacrimi din acea sală. Am încercat să mă abțin, dar eram sigură ca am dat-o in bară și de data asta. Toate visele mele țesute de-a lungul acelui an s-au spulberat doar în câteva ore. Am fost așa de dezamagită de mine în acea zi. Dar mai ales de Dumnezeu. Nu-i așa că de cele mai multe ori când avem parte de un eșec dăm vina pe Dumnezeu? E mai ușor să dau vina pe cineva, în loc să mă gândesc ca poate Tata avea altceva pregătit pentru viața mea. Nu înțelegeam de ce nu ar fi in planul Lui să intru la această facultate. Doar e o școală bună. Și aici aș putea învăța exact ceea ce îmi doresc: programare. M-am rugat și L-am întrebat pe Tata de ce, voiam cu orice preț să aflu motivul pentru care mi s-au întâmplat toate astea, însă nu am primit un răspuns. A doua zi am avut un alt examen de admitere, la cea de-a doua facultate la care m-am înscris. Cum nu m-am pregătit prea mult pentru tipul de exerciții care urmau să se dea la examn, mi-a zis că ar fi o minune și un semn clar pentru mine că acela este locul în care mă vrea Tata. Și exact așa a fost: o minune pe care o așteptam, dar de care nu știam că voi avea nevoie. Am mers la examen și am ieșit de-acolo cu-adevărat biruitoare, cu o notă mare și cu siguranța ca voi intra la facultate. (Mi-a fost foarte teamă tot anul că nu voi intra la facultate și că voi fi nevoită să stau un an acasă.) Însă tot nu înțelegeam de ce locul meu era aici, și nu acolo unde m-am tot visat eu timp de un an.

            Acum câteva zile o persoană din biserică m-a întrebat: “De unde să știu că merg în direcția corectă? Aș vrea să am certitudinea că fac ceea ce trebuie.” Oh, înțelegeam perfect ce vrea să zică! Și eu mă luptam cu exact aceeași întrebare. M-am simțit așa de nepotrivită să îi dau eu răspunsul pe care îl căuta. Însă, exact în acel moment, Tata mi-a îndreptat gândul spre un episod din Biblie: despărțirea Mării Roșii. Poporul Israel se afla în drum spre Țara Promisă. În sfârșit, după atâția ani de suferință în robia egipteană, au cunoscut libertatea. Și, tocmai pe când au început să se bucure de această libertate, să nu se mai simtă sclavi, dau peste un obstacol care din punct de vedere omenesc nu putea fi trecut: Marea Roșie. Pot să îmi imaginez foarte ușor frustrarea lor în acel moment. Moise i-a adus până aici degeaba. Cum puteau ei să treacă marea, din moment ce nu aveau bărci sau orice altceva care să îi ajute să traverseze întinderea aceea imensă de ape? Dumnezeu le distrugea visele de libertate. Ca și cum nu ar fi fost destul, în spatele lor se aude dintr-odată strigătul de luptă al egiptenilor. În praful pe care îl văd ridicându-se în urma lor, îl zăresc pe Faraon alături de o armată imensă, pornit pe urmele lor să îi aducă înapoi în robie. Ce plan minunat a avut Dumnezeul lor! I-a adus până aici la Marea Roșie pentru a fi omorâți de egipteni. De parcă nu ar fi fost destule morminte pentru ei în Egipt?! Oare de ce au avut încredere în Moise? Dar, și mai bine, de ce au avut încredere în Dumnezeul lui Moise că le va da Țara Promisă? Poporul lui Israel se afla într-un moment de cumpănă și cineva trebuia să ia o decizie. Poate că pentru ceilalți toate eventimentele curente erau o surpriză, dar nu și pentru Moise. El a fost informat de Dumnezeu cu privire la acest lucruri care se vor întâmpla. Și tot Dumnezeu i-a spus exact ce trebuie să facă, pentru a izbăvi poporul: să lovească cu toiagul său apele, pentru ca ele să se despartă. Probabil că până atunci planul părea foarte interesant, dar când a început să audă cârtirile poporului în spatele său amestecate cu strigătele de război ale egiptenilor, Moise a trebuit să aibă mult curaj și multă credință. Nu avea nicio certitudine că planul va funcționa. Trebuia să Îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt și să facă exact ceea ce i s-a spus să facă. În loc să aleagă teama care a capturat inimile tuturor celor din jurul său, Moise rostește curajos, amintindu-le celorlați în cine și-au pus nădejdea: ”Nu vă temeti de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceea; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți.” (Exod 14:13b-14) A lovit cu toiagul apele Mării Roșii și acestea s-au despicat. Imposibilul a devenit posibil în văzul întregului popor. Și împreună au început să pășească prin mijlocul apelor ca și pe uscat.

În ultimul timp m-am simțit ca și poporul Israel în fața Mării Roșii. Plină de temeri. Fără să știu ce îmi stă în față. Doar cu promisiunile lui Dumnezeu care să mă încurajeze. Cu strigătele trecutului în spatele meu. Cu un viitor necunoscut și misterios în fata mea. În perioada aceea de tranziție spre Țara Promisă. Îmi vine de multe ori să urlu, să cârtesc, întocmai ca și copiii lui Israel. În fiecare săptămână de fapt. Uneori și în fiecare zi. Sunt așa de multe lucruri pe care nu le înteleg. Nu am certitudinea că totul va fi bine. De ce m-a adus Tata tocmai la această facultate? De ce nu sunt mai curajoasă în a-L vesti pe Dumnezeu? De ce mă simt dată la o parte? De ce simt că nu mai aparțin? De ce îmi vine să fug de viitor și să mă întorc la trecutul meu? De ce e așa de greu să fii liber? De ce nu pot să înțeleg unde duc toate acestea? Sunt unele zile în care am impresia că sunt bine. Că încep să accept planul lui Dumnezeu. Că mă bucur de perioada asta de așteptare. Și sunt alte zile în care povestesc o prietenă de-a mea și aflu că ei îi merge bine. Ca ea și-a găsit locul. Ca ea Îl vestește pe Dumnezeu într-un mod special în locul în care a fost a șezată. Și atunci mă frâng din nou. Și îmi vine să plâng încontinuu. Și mă întreb dacă fac și eu măcar ceva bine. Dacă merg în direcția corectă. Dacă Marea Roșie se va despărți și pentru mine. Am impresia că am o credință prea mică. Că nu sunt vrednică să incurajez pe nimeni. Că povestea mea ar trebuie să fie ținută ascunsă. O să mă frământ singură. Să nu cumva să creadă cineva că duc o lupta aprigă cu propria persoană zilele acestea. Mi-e greu să mă iubesc pe mine câteodată. Mi-e greu să am răbdare cu mine în perioada aceasta de tranziție, când nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine. Mi-e greu să nu fiu in control. Mi-e greu să ies din zona mea de confort și să accept nesiguranța și incertitudinea. Am impresia că tuturor le merge bine, numai mie nu. Mă simt dată la o parte. Sau poate ca eu sunt devină de fapt.

            Nu aș fi vrut să afle cineva că mă aflu într-o perioadă în care nu înțeleg. În care aștept, dar nu știu prea bine ce aștept. Aș fi vrut poate ca oamenii să creadă ca viața mea e perfectă. Dar nu îmi place să mă complac în starea aceasta de minciună. Tânjesc dupa sinceritate. După vulnerabilitate. Vreau să văd in jurul meu care îndrăznesc să trăiască cu-adevărat. Cu încredere. Și curaj. Prin Cel ce dă și puterea, și înfăptuirea, dragul inimii mele, Tata. De aceea astazi am îndrăznit din nou să ies la lumină. Să fiu o lumină prin Cel ce este Lumina lumii. Chiar dacă mi-e greu. Și e o luptă să recunosc că nu merge totul perfect în viața mea. Că am parte de dezamăgiri. Că nu știu încotro o iau. Dar aleg să mă bucur cu o bucurie negrăită și astăzi. Chiar dacă nu înțeleg. Aleg planul lui Dumnezeu, renunțând în fiecare zi la planurile mele mici. Aleg să am încredere în Tata, să-mi las viața în mâna Sa. Aleg să îi las controlul asupra viitorului meu Lui. Și așa Îl aleg pe El în fiecare zi. Pentru că știu că El este Cel care știe totul și care îmi poartă de grijă în mod desăvârșit. Aleg să îmi șterg lacrima de pe obraz și, prin credință, să aștept ceea ce are Tata pregătit pentru mine, știind ca este mult mai bun decât orice aș fi putut visa vreodată pentru viața mea. Sunt alegeri pe care trebuie să le fac în fiecare zi pentru a mă putea bucura cu-adevărat de viața pe care mi-a dat-o în dar Dumnezeu.

            Sunt oameni care așteaptă ani întregi. Alții doar câteva săptămâni sau doar câteva zile. Eu aștept de câteva luni. Și cred că mai am de așteptat o vreme. Dar nu mă deranjează. Pentru că in perioada aceasta ajung să Îl cunosc mai bine pe Tata. Și pe mine. Uneori e greu. Nimeni nu a spus vreodată că e ușor să o iei de la-nceput. Să ai parte de un început. Dar am înțeles că e în regulă să nu înțeleg totul în viață. E în regulă să mă bucur de reușitele celor din jurul meu, chiar dacă încă eu aștept momentul biruinței. E în regulă să nu știu ce îmi stă în față, pentru că Îl cunosc pe Cel ce ține în mâna Sa tot universul, și ține și viața mea. E în regulă să nu am prieten încă, chiar dacă cei din jurul meu îmi spun că ar fi vremea să îmi găsesc pe cineva. E în regulă să aleg bucuria și să zâmbesc, chiar și atunci când viața mea e complicată. E în regulă să fiu vulnerabilă pentru că numai așa oamenii mă pot cunoaște cu-adevărat. E în regulă să plâng. E în regulă să fiu supărată pentru o vreme. Am fost însămânțată aici pentru o vreme. Și Creatorul meu a știut că acesta este locul potrivit pentru ca eu să cresc în această perioadă. De ce tocmai aici, poate că nu voi înțelege niciodată, dar știu că acesta este locul meu. Am incredere. Am curaj. Aleg bucuria negrăită. Îl aleg pe Tata ca și prieten drag al meu, din nou și din nou. În fiecare zi.

            “Ești în voia Mea și asta este tot ceea ce trebuie să știi acum.” Când încep să mă frământ și să-mi pun aceleași întrebări din nou, îmi amintesc de ceea ce mi-a spus iubitul meu. Sunt în voia Sa, în planul Său și asta este tot ceea ce trebuie să știu acum. Mi-e de-ajuns. Și înaintez, prin har. Pentru că știu că El este de partea mea. Nu mai mi-e frică acum pentru că merg pe urmele Sale. Și știu că într-o zi ne vor bucura împreună de biruința pe care mi-o va da Domnul și Dumnezeul meu la momentul potrivit, în ziua aceea mult așteptată.

“So how can you see what your life is worth

Or where your value lies?

You can never see through the eyes of man

You must look at your life

Look at your life through Heaven’s eyes.”

(Lyrics from Price of Egypt)

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s