Despre normalul anului 2020

Dumnezeul cel veșnic este un loc de adăpost și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare.”

(Deuteronom 33:27a)

            Normal. Ce înseamnă normalul în anul 2020? Nu vreau să încerc să filozofez sau să țin o prelegere scrisă pe această temă. Aș vrea doar să pun în cuvinte trăirile și gândurile mele din ultimul timp, în dorința de fi o încurajare măcar pentru o persoană.

            Uitându-mă în urmă la zilele de dinainte de carantină, am ajuns să realizez ce ușor am tratat simplul fapt că pot să ies din casă, lucru care acum, în această perioadă, a ajuns un privilegiu pentru mine. Atunci trebuia să ies din casă. Eram obligată de statutul meu de studentă să merg la școală de luni până vineri, să stau într-un autobus, de multe ori aglomerat, în drum spre școală, să petrec cel puțin o oră pe drum în fiecare zi, să stau la cursuri și la laboratoare câteva ore. Ce târziu am realizat că toate acestea mă făceau un om privilegiat, nu un oarecare student! Am crezut că e normal să pot merge la școală în fiecare zi alături de alți 100 de oameni, să stăm unii lângă alții, la o distanță mai mică de 1 metru, 5 zile pe săptămână, să iau autobusul de fiecare dată când am nevoie, alături de multe alte personae privilegiate cu același normal ca și mine. Acesta a fost normalul, dinamica zilelor și săptămânilor mele de școală, pe care am crezut-o de neschimbat. Acum ar trebui să numesc perioada de dinainte de carantină ca fiind excepțională, din toate punctele de vedere.

            Îmi amintesc unele îmbrățișări ale prietenelor mele. Când ne întâlneam la un local drăguț în centru. Când ne vedeam din întâmplare pe străzi, în stații de autobus, la întâlniri de tineret la biserică. Îmbrățișări din care parcă nu mi-aș mai fi dorit să plec niciodată. Îmbrățișări pe care mi-aș dori să le pot retrăi acum, să le pot aprecia mai mult, să le înțeleg adevărata valoare. A oferi o îmbrățișare unui om drag este un privilegiu. Am ajuns să înțeleg aceasta doar acum, în carantină, când îmbrățișările s-au împuținat considerabil. Și întâlnirile “normale”, cu ieșiri în oraș, de asemenea. Mi-aș dori să mă pot urca acum într-un autobus, să merg în centru și să mă așez pe o bancă, să admir liniștea și pustietatea unui loc odată aglomerat, pentru a realiza tot mai mult cât îmi lipsesc oamenii.

            Îmi lipsesc lucrurile odată considerate normale. (Oare voi mai putea folosi vreodată acest cuvânt fără să realizez cât de prețios și de valoros este?) Îmi lipsește căldura soarelui de primăvară, din plimbările lungi prin parc. Îmi lipsește freamătul creat de discuțiile oamenilor la școală, într-o pauză. Îmi lipsește bucuria de a sta pe o bancă cu o prietenă, și doar pentru câteva minute, de a o avea lângă mine și de a avea cui să împărtășesc trăirile și gândurile mele. Îmi lipsesc strângerile de mână de la biserică și zâmbetele oamenilor, mai ales ale fraților în vârstă, atât de dragi inimii mele. Îmi lipsesc mult zâmbetele oamenilor. Și întrebarea clasică “Ce faci?”, care mi s-a părut așa de normal să o primesc de nenumărate ori într-o zi de la diferiți oameni. Se pare că a fi un om privilegiat nu are de-a face deloc cu lucrurile materiale, ci cu cele banale, obișnuite.

            Ador să merg la magazin acum. (Nu insinuez că nu mi-ar fi lene uneori să ies din casă, când mă gândesc că mai trebuie și să completez o declarație pentru asta și trebuie să iau mască și mănuși cu mine.) Este momentul meu când scap un pic de acasă, din toată frustrarea așteptărilor mele de a face totul perfect, din gălăgia unui spațiu mic. Mă uit pe străzi, la oamenii de lângă mine, și mi-e dor să le zâmbesc fără mască. Să îi pot încuraja prin aceasta și să mă simt încurajată și eu la rândul meu de răspunsul lor printr-un zâmbet. Afară, mai ales acum că s-a încălzit afară și au început să înflorească și să înverzească copacii, e momentul meu de respiro. Mă uit la cer, la pomi, la străzi, la vitrine și mă minunez de cât de neatentă am putut fi la toate minunățiile care mă înconjoară.

            Într-o zi, venind de la magazin, chiar înainte de a ajunge acasă, am început să aud un sunet cunoscut, dar oarecum nefamiliar pentru zona în care stăm. Uitându-mă în spate, am văzut într-un copac o ciocănitoare. Și m-am simțit privilegiată. Mulțumitoare. Pentru această bucurie de care am avut parte. Într-o zi departe de a fi “normală”.

            Până acum era normal ca mama și tata să fie acasă în fiecare zi. Să se ducă la lucru și apoi să vină înapoi acasă. Să petrecem sărbătorile și weekend-urile toți împreună. Însă, într-o zi deloc “normală” de vineri, am primit un telefon de la mama. Urma să petreacă următoarele două săptămâni la lucru. Nu mai avea voie să vină acasă. O singură ordonanță militară a schimbat Sărbătoarea Paștelor pentru noi. Când am aflat vestea, am început să plâng instant. Nu îmi plac astfel de surprize. Și nu îmi puteam imagina atunci cum se vom descurca fără mama. Mai ales de sărbători. Cum poate Dumnezeu să îmi facă asta? Și atunci, printre lacrimi, mi-am amintit: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28) Sunt ușor de parafrazat astfel de versete când am parte de normal, de rutină, de suprize plăcute. Însă am învățat să mă bucur cu adevărat de acest verset, să îl cred și să trăiesc conform lui. Paștele acesta într-adevăr nu a mai fost ca celelalte dinainte, pentru că l-am sărbătorit de acasă, simțindu-mă privilegiată să am alături de mine familia mea și pe mama aproape de noi cu sufletul. Am învățat că Tata îmi oferă atâtea privilegii, trebuie doar să deschid ochii să le văd. Chiar dacă ei sunt plini de lacrimi uneori. Lacrimile îmi limpezesc vederea pentru a vedea ceea ce a fost tot timpul în fața mea.

            Îmi amintesc de unele duminici în care a merge la biserică a devenit doar o rutină. Știam că TREBUIE să fac asta. Nu am apreciat destul drumurile cu mașina cu familia mea, bucuria de a sta într-o încăpere cu alții 400-500 de oameni. Nu îmi amintesc să mă fi considerat o persoană privilegiată pentru simplul fapt că puteam merge la biserică și de 5 ori pe săptămână, că pot să strâng mâna oamenilor, că pot să stau lângă oameni dragi. Am crezut că și acest mers la biserică este un normal imposibil de schimbat. Și iată-mă acasă zi de zi, uitându-mă pe YouTube la biserica mea, care odată era plină de oameni, iar acum au voie să intre în ea doar 8 oameni deodată.

            E trist că abia acum realizez ce om privilegiat sunt și am fost dintotdeauna. Dar e bine că măcar acum am realizat aceste lucruri, acum, în carantină. Când nu mai am parte de ele. Probabil că privind de-acum la ele din această perspectivă, mă voi simți privilegiată în fiecare zi. Chiar și într-un autobus aglomerat, chiar și la cursurile plictisitoare alături de colegii mei, chiar și pe drumurile lungi spre biserică.

            Nu îmi doresc să mă întorc la normalul de dinainte de carantină. Îmi doresc să mă întorc la o viață pe care să o pot numi, în fiecare zi, cu adevărat excepțională. Pentru că admir cerul și îmi aduc aminte că nu sunt creată pentru acest pământ. Pentru că am ocazia să merg cu toată libertatatea la biserică alături de familia. Pentru că pot să mă bucur de timpul petrecut cu prietenele mele la o cafea într-un local, alături de mulți alți oameni în jurul nostru. Îmi doresc să mă pot întoarce la viața mea “normală” mai mulțumitoare, mai conștientă de ce bogată sunt. Și îmi doresc să învăț această mulțumire încă de pe acum, din zilele acestea excepționale de carantină pe care le trăiesc.

            Știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel după această perioadă de carantină. Pentru că în anul 2020 Tata a schimbat normalul meu în exceptional.

 

“Voi continua să am curaj să scriu. Voi continua să scriu pentru oameni atât cât Tata îmi va da zile.”

(Gânduri din jurnalul meu)

IMG_0598

Dedic acest prim articol din 2020

Danei și lui Mari, prietenele mele

care m-au încurajat zilele acestea

să continui să scriu, chiar dacă eu

credeam că nu mai am ce împărtăși

oamenilor prin scris. Mulțumesc

pentru prietenia voastră, fete dragi.

 

3 gânduri despre ”Despre normalul anului 2020

  1. Prodan valeria zice:

    Am citit articolul tau si eu ma regăseam in povestea ta.iti multumesc ca mi-ai reamintit ca Tatăl este cu noi!!!
    Si mie imi dor de îmbrățișări de la surori in vârsta când altădată nu prea imi plăcea dar in carantina am realizat ce important sunt oamenii de lângă noi!!
    Domnul sa te binecuvanteze Nastasia .Nu știam ca scrii.Continua ce a pus Dumnezeu in tine🙏😇🤗

  2. Rucsandra Ariella Black zice:

    Tu fetita draga, puful te iubeste. 🙂
    “Privilegiul” este o un lucru subiectiv, mai ales in aceasta perioada. Sa poti sa stai in carantina este un privilegiu, pentru ca multi oameni ajung sa moara de foame in aceasta perioada.
    Daca iti mai aduci aminte de mine, sunt fotograf si stau in Cluj in chirie. Sper ca realizezi ca as fi murit de foame pe strazi de mult daca nu mi-ar fi intins Dumnezeu o mana de ajutor si sa fi gasit un loc de munca. Privilegiu e sa poti sa stai in carantina intr-o perioada de pandemie, in loc sa mergi la lucru 13 ore pe zi in contact direct cu oamenii, facand ceva ce clar nu e visul tau. Sunt multumitoare, dar hai sa nu confundam lucrurile.
    Nu esti in inchisoare, inca poti iesi. Du-te si cumpara o paine si in drum spre casa, stai pe o banca si admira natura. Chiar nu te impiedica nimeni.
    Iar intrebarea “Ce faci?” inca poate fi pusa pe nenumarate platforme online daca cuiva chiar ii pasa. De fapt, consider ca cineva care te intreaba fata in fata poate sa o faca de fatada fara sa asculte si sa fie interesat de raspunsul tau.
    Esti chiar dragalasa pentru faptul ca ai plans din cauza ca mami nu a fost acasa 2 saptamani. Eu am fost lasata singura acasa la 13 ani pentru ca ai mei au plecat in alta tara un an de zile, ca sa avem ce manca. Altii traiesc fara parinti de la varste fragede iar altii mai bine ar sta fara parinti macar doua zile, daramite 2 saptamani.
    “Cum poate Dumnezeu sa le faca lor asta?”
    Dar esti cute.
    Daca chiar crezi ca viata ta nu va mai fi la fel de acum inainte, lasa-ma sa iti aduc aminte de capacitatea de adaptare a oamenilor la mediul inconjurator. Dar poate esti altfel decat ceilalti. In acest caz, adu-ti aminte de cine nu a trait asa de lejer pe acest pamant ca si tine.
    Fie-ti puful aproape. ♥

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s