Scrisori fără destinație – partea a II-a

             Scumpa mea Ania,

            Mă gândesc deseori la tine și îmi dau seama că mai sunt pe inima mea multe lucruri pe care doresc să le împărtășesc cu tine. E vorba despre acele experiențe pe care uneori simt că e mai bine să le păstrez doar pentru mine, să le ascund în umbra misterului inimii mele, dar de fiecare dată când gândesc astfel Tata mă îndeamnă să trăiesc în sinceritate, să nu mă mai ascund după cuvinte și fraze bine puse la punct. Am tânjit mult timp să pot spune lucrurilor din viața mea pe nume, să las ca sufletul meu să se elibereze de povara evenimentelor grele și dureroase din viața mea. Mă bucur, Ania, că tu ești prima persoană care m-a cunoscut cu adevărat, așa cum sunt, fără filtre și fără machiaj. Prin tine am simțit că Tata îmi deschide inima spre o altfel de viață, pe care nu aș fi reușit să o experimentez dacă nu ai fi fost tu lângă mine.

            Ai fost vreodată supărată pe Tata, atât de supărată încât să încerci să te lupți cu El, să Îl impresionezi într-un fel cu argumentele tale pentru ca El să își schimbe decizia? Îmi amintesc că atunci când eram copil încercam să îmi înduplec părinții să îmi dea o pedeapsă mai ușoară, folosindu-mă de lacrimi. Nu aveam cum să înțeleg atunci că ei îmi doreau doar binele, încercând să mă aducă pe calea cea mai bună pentru viața mea. Eu mă răzvrăteam și mă supăram pe ei, răspunzându-le cu vorbe mânioase și pumni. În perioada despre care doresc să îți povestesc am fost un astfel de copil în relația cu Tata, poate fără să realizez. Mi s-a părut natural să mă lupt cu El, neînțelegând că noi doi nu suntem în tabere diferite, ci luptăm pentru același scop. Însă cred că e destul pentru acum, nu vreau să stric farmecul poveștii.

            Ce îți dorești pentru anul acesta? Dacă mi-ar fi pus cineva întrebarea aceasta la începutul clasei a opta, aș fi răspuns că îmi doresc să iau note bune în examenul de capacitate și să intru la liceul la care am visat mereu. Însă, dacă mă uit acum în urmă, aș fi cerut pace, pacea de a accepta planul și voia lui Tata pentru viața mea, pacea deplină pe care o pot căpăta doar în mijlocul furtunii. După ce am înțeles că Liceul de Muzică nu va face parte din viitorul meu (vezi articolul Scrisori fără destinație – partea I), mi-am concentrat din nou atenția pe școală și pe învățat. M-am gândit că partea tumultoasă a anului a trecut pentru mine, însă nu am avut cum să prevăd ceea ce îmi stătea în față. N-am început să mă stresez pentru examen, știam că Tata este de partea mea, așa că eram destul de încrezătoare. Însă simulările de examen m-au făcut să realizez că am mult de muncit pentru a obține rezultatele strălucite la care visam. Aveam multe goluri de umplut în ceea ce privește matematica, materia celor patru ani de gimnaziu a căpătat o formă lacunară de-a lungul timpului, după cum a dovedit și nota mea de la simulare, 7.30. În schimb, proba la română nu mă îngrijora deloc, nota de 9.80 obținută mi-a arătat că eram mai mult decât pregătită pentru examen. Așadar, am început să muncesc la matematică și să îmi concentrez toată energia pe a umple acele goluri din memoria mea. Am luat niște în particular, unde am înțeles că munca mea nu va fi deloc ușoară și am început să acumulez alături de profesorul meu acele cunoștințe necesare pentru proba la matematică. De asemenea, am început să muncesc serios și cu consecvență și acasă, pe cont propriu, rămânând uimită de pasiunea pe care o puteam pune în a învăța lucruri care mi-au displăcut până atunci. Lunile treceau și examenul se apropia tot mai mult. Cu fiecare zi ce trecea, simțeam că planul meu de a reuși la examen și de a ajunge pe drumul spre o carieră de scriitoare devenea tot mai ușor de imaginat și de îndeplinit. Pentru prima oară în patru ani temerile mele în ceea ce privește matematica nu mai erau atât de mari încât să nu pot privi dincolo de ele. În ceea ce privește limba și literatura română, eram mai mult decât încrezătoare de reușită, așa că nu mi-am luat deloc timp să mai investesc și să aprofundez cunoștințele mele. Deși au fost câteva luni de muncă grea, m-am bucurat să știu că examenul m-a găsit pregătită de a-l înfrunta și nu mai aveam teama eșecului în inimă. Continuarea

Anunțuri

Arta de a mă iubi pe mine

Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Nu există poruncă mai mare decât acestea.”

(Marcu 12:31)

            Acum aproximativ două luni am primit un email, pe care îl așteptam cu nerăbdare de multă vreme. Un zâmbet sincer s-a format pe fața mea, dar curând, după ce am citit primele cuvinte, mi-a pierit repede de pe buze. Persoana din spatele acestui email, foarte dragă mie, mi-a scris că dorește ca prietenia noastră să se încheie. Pentru că nu îmi venea încă să cred că ceea ce mi se întâmplă este într-adevăr real, i-am răspuns în câteva ore înapoi, încercând să îi reamintesc acestei persoane cât de mult țin la ea. Am crezut că vorbele pe care le-am folosit o vor convinge, că talentul meu la scris va da și de această dată roade, dar când mi-a scris înapoi, mi-am dat seama că această persoană nu a fost deloc impresionată și dorința ei a rămas aceeași. Cu telefonul în mână, citind acest email nou, am simțit că mi se duce pământul de sub picioare și că lacrimi de durere mi se formează în inimă. Cuvintele mele, oricât de sincere, nu au avut niciun efect asupra acestei persoane. Mi-am pus tot sufletul în joc și am rămas dezamăgită. Însă după două zile de lupte prin email-uri, am decis să renunț la prietenia noastră de dragul persoanei respective, crezând că iau o decizie înțeleaptă. Din acel moment am început să revin la normal, ca și cum nimic special nu s-ar fi întâmplat în viața mea în ultima săptămână. Nu am avut nici măcar pentru o secundă impresia că am rămas cu vreo rană sau chiar dezamăgită, am afișat tot timpul după aceea un zâmbet care însemna că sunt bine, nu am absolut nicio problemă cu-acest eveniment din viața mea. Timp de o lună mi-am amăgit inima cu zâmbete false, cu o bucurie în care se ascundea multă durere și mânie. Însă, într-o seară, în timpul taberei de tineri organizată de biserica noastră, am realizat, ascultând o șoaptă care venea din adâncul inimii mele, că am nevoie de mângâiere. Mângâiere pentru ce? m-am întrebat. Mângâiere pentru durerea sufletului. Care durere? Cea provocată de dezamăgirea față de propria persoană. M-am uitat la mine și nu mi-a venit să cred că eu am o problemă pe care am ascuns-o, și încă una legată de mine. Din acea dimineață în care am primit acel email am fost constant dezamăgită de propria persoană. Aș fi putut face mai mult. Aș fi putut să lupt un pic mai mult. Aș fi putut să rostesc alte cuvinte, care să o convingă cu-adevărat pe acea persoană. Dacă aș fi făcut totul într-un alt fel, poate că acum prietenia noastră încă ar fi fost vie. Mi-am chinuit mintea că pur și simplu nu am fost ceea ce a trebuit în momentul acela. Dar ce să zic de clipele din trecut când aș fi putut acționa și reacționa altfel. Dacă aș fi lansat acea discuție atunci poate că nu s-ar fi ajuns aici. Dacă m-aș fi rugat mai mult pentru persoana respectivă poate că situația ar fi altfel, poate că totul s-ar fi schimbat. Am eșuat lamentabil, asta era singurul clar pentru mine în acel moment. Am rămas dezamăgită de mine și nu puteam, ceva din mine nu mă lăsa, să renunț la această mânie îndreptată împotriva mea. Am falimentat ca și prietenă și nu mai pot face nimic care să îndrepte lucrurile. Eu, Anastasia, am eșuat în a-i iubi pe alții, cum aș putea să mă mai iubesc pe mine?

             A-ți iubi propria persoană este o artă, nu este un lucru care se poate învăța într-o singură noapte sau într-o săptămână. Astăzi, mai mult ca niciodată, am simțit că dragostea de sine nu este un lucru de care să mă fi ocupat în ultimul timp. Poate să pară atât de egoist acest gând, dar eu l-aș numi mai degrabă uman. Fiecare dintre noi tânjește la un moment dat după singurătate, după acele clipe când ești doar tu cu tine. Odată, după o săptămână tare încărcată și obositoare, o prietenă m-a întrebat simplu: „Când ți-ai făcut timp pentru Anastasia în această săptămână?” Timp pentru mine?! Deja îmi veneau în minte toate lucrurile pe care le-am avut de făcut, de rezolvat, să arăt ce program haotic am avut în săptămâna care a trecut. Însă apoi mi-am dat seama că deși a trebuit să fac atâtea lucruri, parcă ceva m-a oprit să le fac cu toată inima și m-am trezit la sfârșitul săptămânii la capătul puterilor. Oare chiar să am această nevoie de timp doar pentru mine? Inima îmi spunea că răspunsul este clar da, dar eu m-am gândit la toți oamenii pe care trebuie să îi slujesc, la responsabilitățile pe care le am de îndeplinit pentru a nu-i dezamăgi pe cei din jurul meu. Când mi-am făcut ultima dată timp pentru Anastasia? Cum m-am iubit pe mine în ultima săptămână? Uitându-mă în dreptul meu, am făcut-o prin a mă stresa de tot ceea ce sunt și tot ceea ce e în jurul meu. Sunt grasă, ar trebui să slăbesc cât de repede măcar vreo 6 kg pentru că văd pe stradă prea multe fete care sunt mai slabe decât mine. Am de aspirat, de spălat vase, de măturat, de spălat haine, de împăturat, de făcut mâncare, de aranjat lucruri prin casă, de șters dulapul, atâtea de făcut încât nu mai am timp de nimic altceva și cu siguranță nu mai am timp de mine. Mă trezesc că stau în pat noaptea, fixându-mi programul pentru ziua de mâine, încercând să îmi amintesc toate lucrurile pe care le am de făcut. O oră mai târziu îmi dau seama că îmi chinui mintea, mereu și mereu, cu lucruri care mă vor face să mă simt valoroasă și folositoare. Pentru mine ziua de mâine este deja programată și folosită în totalitate din punct de vedere al timpului. Nu mai este loc pentru surprize sau pentru mine. Mă trezesc obosită, mai obosită decât atunci când m-am culcat și mă pun în folosul celorlalți, secătuită de dragoste și vlagă.

            Astăzi în tot programul meu superprogramat am fost surprinsă de o criză de plâns. Nu mi-a venit să cred că mi se întâmplă mie. Însă când m-am uitat mai bine la mine, stând pe pat și plângând, mi-am dat seama că nu mai pot. Am realizat că nu mai are rost să încerc să îi iubesc și să îi slujesc pe cei din jurul meu dacă nici măcar propriei persoane nu pot să arăt dragoste. Și, pentru prima dată în această săptămână, am îndrăznit să nu mai spun o rugăciune seacă și lipsită de frământările inimii mele. Mi-am deschis tot sufletul în fața lui Tata și, cu lacrimi curgându-mi pe obraji, i-am zis durerea mea. Nu îmi place cum arăt, mi-aș dori să pot fi prima la toate materiile, să pot face curățenie lună și bec în casă și să o mulțumesc pe mama, m-aș bucura să fiu sora perfectă și să fiu pe placul fraților mei, ar fi un vis împlinit să răspund așteptărilor tuturor oamenilor din viața mea, dar nu pot. Nu pot să fac toate astea, oricât de mult mi-aș dori să fiu persoana perfectă, sora perfectă, prietena perfectă, fiica perfectă. După ce am recunoscut în fața lui Tata, și pot să spun în fața mea, slăbiciunea și neputința ființei mele, m-am gândit la a doua mare poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dar oare cum poți să îl iubești pe aproapele tău dacă nu te iubești pe tine? Îmi pun întrebarea asta în dreptul meu și îmi dau seama că cer propriei persoane să îndeplinească un lucru imposibil. Interesant că Tata a ales să pun această dragoste în termenii unei comparații. Cu alte cuvinte, dacă nu mă iubesc pe mine nu am nicio șansă să îi iubesc pe cei de lângă mine. Este pur și simplu ceva care nu poate fi înfăptuit. Și-atunci cum pot să mă iubesc pe mine? Cum pot să arăt dragoste față de propria persoană când mă văd grasă și nevaloroasă, când sunt dezamăgită de nereușitele mele, când vorbesc așa cum nu trebuie cu frații mei, când greșesc din nou și din nou? Lacrimile deja mi s-au uscat pe obraji când mi-am amintit un gând important: Tata, Creatorul meu, Cel care poate fi numit pe deplin și pe drept perfect, mă iubește NECONDIȚIONAT în ciuda a tot ceea ce fac eu sau ce gândesc despre mine. Tata alege să mă iubească chiar și-atunci când sunt dezamăgită de mine, când nu văd ce prețioasă sunt în ochii Săi, când aleg să ascult minciunile pe care mi le spune diavolul, când nu mai pot să merg înainte, când sunt mânioasă pe mine și pe El. Tata își arată dragostea față de mine chiar și atunci când nu mai am nimic de oferit. Mai mult decât atât, Și-a dat singurul Fiu ca să moară pentru mine și din acel moment m-a considerat copilul Său preaiubit, neprihănirea și moștenirea Sa. Când realizez cât sunt de prețioasă și cât adevăr se află în aceste cuvinte, nu mai pot să rostesc nimic. Ființa mea este copleșită în totalitate de o asemenea dragoste, pe care, oricât aș încerca, nu pot să o înțeleg deplin. Și dacă Tata mă iubește astfel, pe mine, care sunt imperfectă, El, Cel care este perfect, cum aș putea eu să nu mă iubesc pe mine? Cum pot să nu arăt harul primit în dar și față de propria persoană?

            Am pierdut, într-un fel, o prietenie care a însemnat mereu foarte mult pentru mine. Am plâns și m-am învinovățit pentru această pierdere, dar am înțeles, prin mângâierea lui Tata, că nu am putut să fac mai mult. Eu nu am puterea să conving un om și nici să îi schimb gândurile sau planurile. Eu nu sunt Dumnezeu și niciodată nu voi putea fi, oricât de mult aș încerca să fiu. Nu pot decât să continui să iubesc această persoană, la fel cum am făcut-o și până acum, și să mă rog pentru ea. Cât despre felul cum arăt, aleg să mă iubesc în ciuda defectelor mele și a felului cum arăt. Tata nu a făcut-o nicio greșeală atunci când m-a creat, dându-mi un nas mai mare, o frunte lată, un corp mai bine făcut, o înălțime medie. Cred deplin că El a știut bine ce crea în momentul când m-a modelat pe mine cu mâinile Sale puternice, dar blânde. A știut să mă iubească înainte de a fi ceva, pe când eram doar un plod fără chip. Acum e rândul meu să accept felul în care am fost creată și să învăț să mă iubesc exact așa cum sunt.

            „I’m still unfinished.” Sunt încă o operă de artă neterminată. Artistul meu este Tata, Cel spre care aleg să privesc atunci când nu văd frumusețea culorilor din viața mea, când nu reușesc să prind rostul pensulei care îmi produce uneori durere, când încerc să mă bucur de arta care a fost sădită în mine. Eu singură nu pot să mă iubesc pe mine, dar sunt sigură că am de la cine învăța această artă a dragostei: de la Cel care a ajuns profesionist în domeniu, încă din veșnicie. Îmi fac timp pentru mine și am răbdare cu mine, chiar dacă nu toate îmi ies chiar așa cum mi-am dorit, înțelegând puțin câte puțin procesul de transformare în care se află ființa mea. Arta întotdeauna are nevoie de timp, uneori doar câteva ore, alteori ani și ani de muncă susținută.

            Sunt iubită nebunește de Dumnezeu, cum aș putea să nu mă iubesc pe mine? Și dacă mă iubesc pe mine, cum s-ar putea ca această dragoste să nu o arăt și celor care îmi sunt aproape? Cultivă dragostea, aceasta este cea mai mare realizare pe care o vei putea avea în viață, o artă pe care nimeni nu ți-o va putea lua.

WhatsApp Image 2017-09-02 at 08.47.03

Scrisori fără destinație – partea I

             Ania,

            Ne este tare dor de tine, cu toții așteptăm venirea ta acasă, însă știu bine că până la reîntâlnirea noastră mai trebuie să treacă destul de timp, doar Tata știe cât. Sunt unele lucruri pe care nici măcar eu nu le știu și sunt altele pe care nu pot să ți le împărtășesc, cel puțin nu încă. Tata spune că venirea ta acasă va schimba multe, totul va fi altfel când vei sta în prezența Sa. Nu pot să îmi imaginez cum va fi acea clipă, dar știu că nu se va compara cu niciunul din visele noastre cele mai frumoase.

            Trebuie să recunosc că nu mi-a fost deloc ușor să iau această decizie de a-ți scrie o scrisoare și a-ți povesti despre această experiență. Nu pentru că nu aș avea încredere în tine, departe de mine gândul acesta, ci încrederea de sine e un capitol al vieții mele la care am mult de lucrat în perioada aceasta. Probabil că nu aș fi ajuns niciodată să îți scriu dacă nu aș fi avut votul de încredere al Cuiva din viața mea: Tata. Primul pas pentru a ajunge oriunde este să decizi că nu mai vrei să fii acolo unde ești.

            În anul 2013 am ajuns să iau cea mai importanță decizie din viața mea: să îl mărturisesc public, înaintea martorilor văzuți și nevăzuți, pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor al vieții mele. Am știut că acest pas mă plasează automat într-un război spiritual și am aflat că va veni pentru mine o perioadă de frângere, însă trebuie să recunosc că nu m-am gândit că voi fi nevoită să renunț la tot ceea ce mi-am clădit până atunci în mintea mea. Până în acel moment, viitorul meu a fost foarte bine construit: un profil uman, o facultate de Litere și o carieră de scriitoare. Planul nu mi-a părut niciodată greu de pus în aplicare, doar talentele și reușitele mele mi-au arătat că sunt mai mult decât în stare pentru așa ceva. Însă am uitat că din clipa în care l-am ales pe Dumnezeu ca și Tată al meu, nu am mai putut să îmi conduc eu viața și viitorul, din moment ce L-am lăsat pe El la volan. Și din acel moment Tata a continuat să mă învețe și să îmi reamintească acest lucru.

     Cu două zile înainte de a mă boteza, mi-a fost adresată o întrebare care pentru prima dată a produs o conexiune neuronală la nivelul minții mele: „Nu ai vrea să te muți să la Liceul de Muzică?” Deși până atunci mai multe persoane mi-au pus această întrebare, nu m-am gândit niciodată serios că aș putea să îmi construiesc o carieră cu ajutorul instrumentul meu. Profesoara mea de flaut a încercat de câteva ori să mă convingă să face acest pas și eu am refuzat, fiind hotărâtă că nu este calea potrivită pentru mine, însă de data aceasta am simțit că ceva din mine mă impulsionează să fac un lucru de neconceput în mintea până atunci. Am rămas și eu uimită cum gândurile mele, zi după zi, s-au tot învârtit în jurul aceleași întrebări. Am știut că dacă aleg această cale, am de muncit foarte mult pentru a ajunge la nivelul muzical care să mă treacă de examenul de intrare, însă, spre surprinderea mea, nici măcar acest gând de a studia câte două, trei ore pe zi la flaut nu m-a înspăimântat. Le-am povestit părinților mei de acest gând pe care îl am și ei m-au sfătuit să povestim împreună cu profesoara mea pentru a vedea clar care sunt pași pe care trebuie să îi urmez, înainte de a hotărî ceva. Dânsa ne-a informat că pentru a vedea exact la ce nivel mă aflu, atât la instrument, cât și la teorie, va trebui să mă fiu ascultată de câțiva profesori din cadrul Liceului de Muzică.

            În doar câteva zile, deși destul de nepregătită, m-am prezentat împreună cu profesoara mea la o mică audiție. Nu a fost niciodată un mister pentru mine faptul că dicteul și solfegiul nu sunt punctele mele forte și în general am încercat să evit orice aprofundare a teoriei muzicale. Când am fost pusă în fața unei partituri, pe care ar fi trebuit să o solfegiez cu mare ușurință, am înțeles că în fața mea se află multe obstacole pe această cale. Nici nu m-am așteptat ca această audiție la teorie să meargă bine, însă am fost mai mult decât sigură că la instrument lucrurile vor decurge cu totul altfel. Însă și aici am descoperit că am multe goluri, pe care dacă îmi doream să le acopăr în cele câteva luni care îmi mai stăteau la dispoziție, trebuia să iau niște ore în particular. A fost prea mult pentru mine într-o singură zi. Obosită, nemâncată și plină de dezamăgiri, m-am prăbușit în patul meu acasă și am început să plâng. Eram așa de confuză. Dintr-odată, fără să știu, am ajuns să fiu o persoană care nu știe ce va face cu viitorul ei. Am început să mă întreb dacă într-adevăr Liceul de Muzică este pentru mine, dacă este direcția corectă pentru viața mea. Și dacă este, de ce nu mă simt încurajată și susținută de Tata?

            Părinții mei mi-au spus că au încredere în mine că voi lua până la urmă decizia corectă și că ei sunt gata să mă susțină pe această cale a muzicii, chiar dacă asta înseamnă să cheltuie mulți bani pe ore în particular. Așa că m-am decis să merg înainte, să nu renunț de la primul obstacol care mi-a apărut în cale. Profesoara mea de flaut s-a bucurat nespus de mult să știe că va avea un elev care dorește să facă performanță, așa că a început să mă pună la treabă. Pentru că timpul care îmi stătea la dispoziție era foarte scurt, am început curând să lucrez intens cu o profesoară în particular și să studiez cât mai mult posibil acasă. Doar că în tot acest timp mă întrebam dacă într-adevăr fac ceea ce trebuie, dacă nu am pierdut cumva ceva din vedere. Perspectiva mea în acel moment oricum era destul de îngustă, așa că tânjeam să aud vocea Tatălui, să îmi spună clar ce trebuie să fac. Pentru că El era mult prea tăcut, m-am hotărât să Îl testez, să Îl provoc la discuție. Într-o noapte, înainte de a adormi, I-am spus că m-am decis să merg la Liceul de Muzică și că, indiferent care este părerea Lui, nu îmi voi schimba decizia. Până atunci nu am avut probleme cu somnul, dormeam în orice loc foarte bine, însă în acea noapte nu am putut să mă odihnesc deloc, nu pot să explic de ce. În următoarea noapte, I-am spus că m-am hotărât să nu mai fac muzică de performanță, că voi rămâne la școala la care sunt și că aceasta este decizia mea finală. Am dormit atât de bine în acea noapte și atât de liniștită, ca și cum n-aș fi avut vreo grijă pe lume. Încă nu am putut să îmi dau seama dacă acest semn era ceea ce căutam, ceva din mine se îndoia, așa că am repetat experimentul și rezultatul a fost același. O parte din mine îmi spunea că trebuie să renunț, dar o altă parte mă împingea să continui și să mă îndoiesc în continuare de acest răspuns experimental.

            Am știut de la început că Liceul de Muzică nu este tocmai mediul ideal pentru mine, să nu crezi cumva, draga mea, că am fost oarbă la aceste lucruri. Știam bine în ce fel de școală vreau să intru. Doar că, într-o zi, în timp ce veneam de la o oră de flaut în particular, mi-a venit un gând interesant în minte: Dacă Liceul de Muzică este un vas slab pe care Tata dorește să Îl folosească în viața mea? Chiar am crezut pe moment că am primit inspirație divină, dar, vai, cât de tare mă înșelam în atât de multe privințe. Totuși, Tata m-a lăsat să îmi caut singură calea, urmărindu-mi mereu cu privirea pașii, să nu cad.

            Mai mulți oameni m-au sfătuit să mă mut din al doilea semestru la Liceul de Muzică, pentru a reuși să mă obișnuiesc cu sistemul și să reușesc să asimilez mai ușor lucrurile pe care nu le știam. Împreună cu mama am mers să povestim cu directoarea școlii la care eram atunci despre transferul pe care doream să îl fac. Pentru că mă aflam la una dintre cele mai bine văzute școli din oraș și pentru că o alegere greșită în acel moment m-ar fi costat mult în viitor, ea m-a sfătuit să petrec o zi alături de cei pe care mă gândeam că îi voi numi colegii mei în curând și astfel să decid singură dacă merită să mă mut sau nu. Cu acordul directorului, am luat parte la cinci ore de curs, însă nici măcar această experiență nu m-a convins că fac ceea ce trebuie. După ce am văzut exact cu ce aveam să mă confrunt în acea școală, am devenit și mai confuză și am vrut să uit că am de luat vreo decizie.

            Timpul nu mi-a dat răgaz prea mult și m-am trezit că, înainte cu două zile de a începe cel de-al doilea semestru, nu știam ce școală o să frecventez de luni. Stăteam pe un scaun în bucătărie și frământam în mintea mea aceleași gânduri care au copt în mintea mea în ultimele 3 luni. Așteptam o intervenție divină, un răspuns clar la întrebările mele, pentru că niciuna dintre soluții nu părea potrivită pentru mine în acel moment. Eram deznădăjduită. Mi-am închis ochii, încercând să nu mă mai gândesc la nimic, când am auzit Vocea Lui Tata prin cea a mamei mele: „Te-ai fi mutat la Liceul de Muzică pentru un băiat?” Mi-am deschis ochii și mi-am ridicat privirea, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. Cuvintele au început să capete sens în mintea mea și atunci am înțeles că ele au pătruns în miezul problemei. În acel moment am primit pacea pe care am căutat-o atâta vreme și am știut clar că locul meu nu este în Liceul de Muzică. Viitorul meu nu este modelat după un băiat, ci este creionat de Cel care oferă sprijin și nădejde în orice vreme.

            Ania, până acum mi-a fost frică să împărtășesc cu prea mulți oameni această poveste. Mi-era rușine să spun cuiva că am fost pe punctul de a da cu piciorul la ceea ce contează pentru ceva care puteam să pierd atât de ușor, să îi las pe oameni să vadă și această față a mea. Însă, într-o zi, într-o discuție cu Tata, am descoperit că prin această poveste s-ar putea să încurajez pe cineva. Nu știu câți oameni vor fi atinși prin ceea ce am avut de spus, dar m-am săturat să mai ascund ceva care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Ania, nu aș fi fost la fel astăzi dacă nu aș fi renunțat la ceea ce credeam că îmi doream în folosul obținerii bucuriei eterne alături de Tata.

            „Ai regretat vreodată că nu te-ai mutat la Liceul de Muzică?” O întrebare al cărui răspuns am încercat să îl evit pe cât posibil până acum. Dacă aș fi spus nu, oamenii ar fi întrebat de ce și nu simțeam că le pot spune adevărul. Iar dacă aș fi răspuns da, ce minciună mare aș fi spus! Unii au rămas cu impresia că m-am speriat de elevii pe care i-am găsit în Liceul de Muzică, alții că n-am iubit într-atât flautul încât să fac o carieră din el. Amândouă presupunerile sunt într-o mică măsură adevărate. Însă adevărul este acesta: am fost îndrăgostită de un instrumentist de excepție din acea școală și am fost gata să renunț la viitorul meu pentru el, să iau o hotărâre care urma să îmi influențeze întreaga viață. Însă a fost mult mai bine să îmi zdrobesc planurile omenești  pentru a mă încrede în planurile Tatălui, care știa că respectivul băiat urma să se mute în clasa paralelă în următorul an și peste încă un an în alt oraș. Tata m-a învățat să respir cu-adevărat chiar și-atunci când sunt frântă, pentru că așa m-am simțit în acea zi a revelației divine, și să nădăjduiesc în Cel care are perspectiva perfectă și nelimitată pentru viața mea.

            A  fost o lecție grea și dificil de asimilat. Ca și orice copil am mai avut și încă mai am multe de învățat. Aceasta este doar o parte a poveștii, Ania, dar sper ca să îți pot scrie cât de curând continuarea.

            Nu uita, draga mea, ceea ce mi-a spus Tata prin unul din prietenii Lui: „Primul pas pentru a ajunge oriunde este să decizi că nu mai vrei să fii acolo unde ești.”

Cu dragoste,

Anastasia

XOXO

Un psalm al închinătorului

Privesc spre cerul necuprins și mă întreb cum poți să iubești pe cineva ca mine: o bucată simplă de lut, cu imprefecțiuni și fără un nume. Cum poți să te uiți la mine, cu ochii Tăi curați și limpezi, și să oglindești doar dragoste infinită, neschimbătoare și perfectă în privirea Ta de Dumnezeu? Îmi întorc ochii spre pământ, nu știu ce să mai cred despre mine: cine sunt? O prezență mă înfășoară pe dinapoi și pe dinainte și în urechi îmi răsună un susur blând: „Tu ești exact ceea ce Te-am creat să fii: copilul Meu preaiubit.” Existența-mi a început într-o zi pe care nu am cunoscut-o cu adevărat, ziua în care am citit aceleași cuvinte în ochii Tăi calzi. Eram doar țărână uscată, fără formă sau frumusețe. Degetele Tale puternice care au întins cerul au atins cu blândețe țărâna și, modelând-o cu înțelepciune cerească, au făcut-o după chipul și asemănarea Ta. În acel loc tainic și ascuns, ai suflat viață peste ceea ce urma să fiu eu și în acel moment am devenit o ființă, unică, prețioasă și specială. Eu nu puteam să Te văd, însă Tu vedeai deja în fața ochilor fiecare pas pe care îl voi face, fiecare alegere pe care o voi lua, fiecare bucurie pe care o voi avea, fiecare durere pe care o voi trăi. Tu ai știut bine de la început cine sunt și ce pot deveni. Sunt un om minunat, frumos și valoros pentru că am fost creat de Tine în acest fel. Ce extraordinar ești! Privesc din nou spre Tine, mă pun pe genunchi și îmi cer iertare pentru că nu m-am privit prin ochii Tăi. Acum, cu capul plecat, pot să văd crucea, caldă și însângerată, de unde mă privești Tu, cu ochii umezi și plini de dragoste. În acel loc întunecat, îți întinzi mâinile străpunse de cuie spre mine și mă cuprinzi în îmbrățișarea Ta de tată. Eu nu pot să privesc spre Tine, dar ascultându-Ți în liniște inima cum Îți bate, știu că nu e nevoie să fiu perfectă sau să am un nume pentru a fi iubită și prețuită de Tine, sunt valoroasă pentru că sunt a Ta. Privesc spre cer, spre Tine și zâmbesc, însuflețită de dragostea Ta. Lumina prezenței Tale strălucește prin mine, mă pierd în Tine și devin un diamant neprețuit în această lume. Eu sunt doar un om, dar Tu ești Dumnezeu, Dumnezeul meu!

Pe drumul spre acasă

„Mai aproape, tot mai aproape de inima Ta, Doamne,

Atrage-mă la Tine, scumpul inimii mele;

Strânge-mă, strânge-mă cu putere la pieptul Tău,

Și adăpostește-mă în Cerul Tău ca să-mi găsesc odihna.”

(Leila Morris)

Uitându-mă în urmă, încep din nou să fug. Deși simt că puterea din picioare ar putea să mă lase în orice moment, frica din inimă îmi dă suficientă energie ca să nu mă las doborâtă la pământ. Cu fiecare pas, teama crește tot mai mult și nu mai pot să mă uit înapoi cu gândul că urmăritorii mei ar putea să pună oricând mâna pe mine. Știu că nu există altă cale de scăpare decât să fug, să fug, să fug, neștiind care e de fapt linia de sosire. Singurul gând din mintea mea în acest moment este să scap, cumva, într-un fel, în orice fel. Ciulindu-mi urechile și având inima cât un purice, mă înfiorez la auzul unor pași grăbiți, mult mai grei și mai apăsați ca ai mei, care parcă se apropie tot mai mult de mine. Îmi încord toți mușchii din corp și nemaiținând cont de durerea care îmi bubuie ca niște tobe în timpan, încerc să îmi forțez picioarele să fugă și mai repede. Cu gândurile aiurea, pierdute în praful pământului pe care calc, scrutez cu privirea peisajul din jurul meu, în speranța că voi găsi un loc de scăpare. Însă orice șansă de a găsi ceea ce caut pare să se spulbere cu fiecare pas făcut; în fața mea, în spatele meu, în dreapta și în stânga mea, oriunde m-aș uita se întinde o pustie nesfârșită, goală și dezolantă. Frica din mine începe să prindă rădăcini în mintea mea și parcă aud o voce blândă care, în ciuda căldurii din corp, face să mi se ridice tot părul: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, și unde voi fugi departe de Fața Ta?” Puterea din picioare mă lasă dintr-odată și mă prăbușesc în lacrimi pe pământul sterp. Îmi ridic ochii spre cer, singura pată de culoare din întregul peisaj, încercând să găsesc ceva, poate pe cineva, care să îmi vină în ajutor. Lacrimile îmi întunecă privirea și întreaga mea ființă se zguduie de durere, dar simt prezența cuiva în apropierea mea și, fără să mai stau pe gânduri, încep să fug. Cu fiecare pas pe care-l fac încerc să uit de întrebarea care îmi arde ca un foc mintea, să las în urmă tot ceea ce sunt și să îmi concentrez toată atenția pe fuga mea de captivitate. Îmi ațintesc privirea în zare, și, spre uimirea mea, dau cu ochii de un gard imens, cu plasă ghimpată. Încep să fug animată de un o nouă speranță, un nou gând care nu lasă oboseala să-și impună domnia în corpul meu. Curând, gardul se află în dreapta mea și o fărâmă de bucurie începe să crească în ființa mea. Însă floarea timpurie este repede retezată când ochii mei întâlnesc niște păsări imense și urâte care zboară deasupra curții din interiorul gardului ghimpat. Gândul că sunt urmărită și că acum singura mea șansă de a scăpa a fost spulberată îmi reactivează frica și simt cum mușchii refuză să mai răspundă la comenzi. Aud din noi acei pași apropiindu-se și, fără să stau mult pe gânduri, fac o ultimă sforțare și pășesc în interiorul gardului, sperând să mă pot ascunde de cei care mă urmăresc. Nu departe de mine, în fața mea, zăresc o căsuță mică și părăsită, care nu pare să fie locuită pentru că nici măcar o lumină nu răzbate prin găurile mari din pereți unde ar fi trebuit să se afle geamuri. Știu bine că acest loc e singura mea cale de a scăpa, așa că dau buzna înăuntru, fără să mă gândesc la ceea ce aș putea să găsesc acolo. Un miros de putred și mortăciune îmi inundă nările și atmosfera dinăuntru mă face să tușesc. Gândul că trebuie să mă ascund mă face să îmi ridic privirile, însă priveliștea care mi se deschide înaintea ochilor mă sperie. Podeaua e plină de cioburi, cioburi ce par a fi aparținut unor vase scumpe și de mare preț, alături de tot felul de nimicuri, lucruri ieftine, fără de preț, dar care sunt întregi și învechite de trecerea timpului. Încăperea, deși mare și încăpătoare, e ticsită de mobilă veche și demodată, de prost gust, care nu se potrivește deloc cu pereții vopsiți în albastrul senin al cerului. Un candelabru scump și prăfuit împodobește tavanul, însă zecile de păianjeni care și-au găsit adăpost într-însul au acoperit cu mii de pânze culoarea luminoasă a soarelui care acoperă suprafața tavanului. Totul e într-o dezordine de neînchipuit, ca și cum nimeni nu ar mai fi pășit în această casă de zeci de ani. Pășesc prudent printre mormanele de lucruri,  încercând să găsesc un adăpost în spatele unui birou, dar podeaua care scârțâie asurzitor mă dă de gol. Ajung în dreptul unui dulap imens și, uitându-mă în jur, mi se pare că zăresc în spatele lui niște scări acoperite de un covor roșu, ros de-a lungul timpului. Dau la o parte lucrurile care îmi stau în cale și, curioasă de ceea ce s-ar putea ascunde la etaj, pășesc grăbită pe scări. Nici nu apuc bine să fac primul pas și simt cum o bucată de sticlă se frânge sub piciorul meu. Ridic de jos o ramă veche și prin sticla spartă zăresc poza unei familii aparent fericite, însă nu pot să recunosc persoanele. Pregătindu-mă să fac încă un pas, observ că fiecare scară este împodobită cu o poză. Atentă de data aceasta să nu mai distrug ceva, admir fiecare imagine în parte și am impresia că în mine se trezește ceva, că totul mi se pare așa de cunoscut. Cu cât ajung mai sus, câte o persoană începe să dispară din poze și zâmbetele încep să devină doar o amintire. Ajung în sfârșit la etaj și pe podeaua veche și nelustruită mă întâmpină o imagine a unei persoane singure, aflată pe genunchi în mijlocul unei camere aflate într-o mare dezordine, cu capul plecat, dând impresia că plânge. Fără să fac nimic, poza parcă prinde viață în mâinile mele și văd cum persoana își ridică privirea spre mine. O singură privire aruncată în ochii ei mă face să arunc poza pe jos și să îmi acopăr fața cu mâinile, încercând să nu dau voie amintirilor să mă năpădească. Însă inima nu îmi dă nicio clipă de răgaz și aud ca prin vis o voce guturală care strigă de undeva din jurul meu, și totuși parcă dinlăuntrul meu, cu disperare: „Unde, unde ai crezut tu că te poți ascunde? Nu poți să fugi de tine, de ceea ce ai făcut! Unde credeai că te poți ascunde de Fața Sa?”. Din nou aceeași întrebare, aceeași frământare de care nu pot să fug. Ridic din nou poza de jos, sperând să găsesc un răspuns, însă persoana din poză nu mai spune nimic, doar privește trist spre mine, parcă prevestind ceva. Deodată, aud o ușă în apropiere care se dă de perete și întreaga mea ființă se înfioară. Obișnuită să fug, pășesc grăbită pe scări în jos. Ajungând din nou în dreptul dulapului, mă prăbușesc pe genunchi printre mormanele de lucruri. În acel moment, toate zăgazurile sufletului meu se rup și lacrimile îmi curg șiroaie pe obrajii prăfuiți, făcându-mă să îmi plec capul. Aud podeaua scârțâind ușor în dreptul meu, dar nu sunt în stare să îmi ridic privirea, stau și plâng, așteptându-mi sentința.

În anul 1998 o lucrare începută în mai multe zone ale Europei, și nu numai, și-a găsit o casă și în România, printr-o femeie extraordinară, Anca Ciora. Viziunea ei a fost să învețe tinerii înzestrați cu darul muzicii să îl folosească cu înțelepciune, pricepere și dragoste slujind bisericile de care aparțin, dar și alte biserici din România și diaspora, lărgind astfel Împărăția cerească. Astfel, acum 19 ani, s-a născut Continental, o ușă deschisă spre muzică și Dumnezeu. În fiecare an, Continental organizează 8, 9 turnee, la care participă sute de tineri dornici să experimenteze punctualitatea, disciplina și pasiunea pentru muzică într-un mediu creștin, în care pot să îl descopere pe Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit, alături de oameni speciali și călătorind prin diferite colțuri ale României sau prin alte țări unde se află biserici de români.

Anul aceasta, spre bucuria „fanilor”, Continental a scos un nou album, a cărui titlu reunește toate celelalte albume înregistrate de 19 ani încoace, „Acasă”. Un cuvânt cât se poate de simplu și firesc, uman aș putea spune, care vine cu o provocare aparent copilărească, și totuși atât de profundă: Ce înseamnă acasă pentru tine? Acasă este într-adevăr locul unde internetul are cea mai mare viteză, unde se află cărțile și filmele tale preferate, locul unde poți să mănânci cât vrei și când vrei, însă cred că în inima fiecăruia dintre noi se ascunde o semnificație mult mai adâncă a acestui cuvânt.

Acasă pentru mine întotdeauna a căpătat forma unor oameni, unor persoane dragi, și niciodată a unor pereți sau a unei clădiri, motivul principal fiind faptul că nu am apucat să stau prea mult într-un singur loc care să îmi aducă confortul dorit. Până la vârsta adolescenței, acasă a fost locul unde știam bine că aparțin, că acolo se află cei care mă cunosc și mă înțeleg cel mai bine, e locul unde sunt iubită cu adevărat pentru ceea ce sunt. Însă, prin clasa a V-a am început să mă îndepărtez de aceste concepte, crezând că acum mi s-au deschis în sfârșit ochii să văd ceea ce se află în jurul meu și că acesta e momentul să îmi redefinesc perspectiva acestui cuvânt atât de esențial. Părinții mei au devenit gardul care mă ținea departe de adevărata libertate, de lumea de care eu îmi doream să mă pot bucura din plin. Îmi îngrădeau viața cu lucruri învechite și demodate, când viața părea a fi despre modernizare. Mi-am căutat prieteni și când i-am găsit am crezut că ei vor fi acel acasă unde sunt primită și acceptată exact așa sunt, iubită pentru persoana mea, însă ei și-au dorit ca eu să devin prietenul perfect visat de ei, să mă schimb ca să fiu pe placul lor. M-am gândit că oricum a fi mare înseamnă să fii mereu deschis spre schimbare, așa că m-am lăsat transformată după dorințele circumstanțelor în care mă aflam, după lumea în care trăiam. Însă aceste relații și direcționarea vieții mele spre lucruri complet diferite de ceea ce știam eu nu mi-au adus bucuria pe care credeam că voi găsi în afara cercului familial. Într-o zi chiar am încercat să stau cât mai departe de casa mea, să fug cât mai departe de ei, tatăl meu chiar i-a fost frică că nu mă voi mai întoarce, însă toate drumurile duc acasă. Am fugit de biserică pentru că am avut întrebări și frământări legate de Dumnezeu, de viața mea de credință și nu îmi găseam locul pe scaunul dintr-o clădire, printre rugăciuni lungi și predici nesfârșite. Am încercat să fug de mine, de familia mea, de cei care mă urmăreau să îmi fure libertatea care nu îmi aparținea, neștiind că sunt captivă fricii de a fi ceea ce am fost creată să fiu.

Întrebarea provocatoare „Ce înseamnă acasă pentru tine?” m-a urmărit oriunde am mers de când a fost lansată de echipa Continental. Datorită acestui fapt, am așteptat cu nerăbdare să particip la concertul organizat cu ocazia turneului de lansare a noului album. M-am bucurat nespus când a venit clipa mult așteptată și când am intrat în sală, am știut, într-un fel sau altul, că seara aceea va fi ceva special. Concertul s-a deschis cu o piesă vioaie, cu versuri pline de semnificație care mi-au rămas întipărite în minte: „Oare-i posibil să mă-ntorc și să fiu primit din nou?” Amintiri ale răzvrătirii mele mi-au năpădit ființa și mi-am dat seama că de atâtea ori am încercat să fug de Dumnezeu de teama că s-ar putea ca El să nu mă mai dorească, așa cum nu m-au dorit prietenii mei sau oamenii din jurul meu pentru că nu eram ceea ce credeau ei că sunt. Însă tocmai aici e secretul unui Tată perfect: El știe mai bine decât mine cine sunt și totuși mă iubește cu o dragoste veșnică și așteaptă cu nerăbdare să mă întorc spre El. Piesele au curs una după cealaltă, îndemnându-mă și pe mine să cânt, să cred cuvintele puternice ale versurilor pe care le rostesc. Apoi, Continental, alături de orchestră și band, au început să cânte o piesă pe care o știam din auzite, dar pe care abia atunci am început să o înțeleg în profunzime. „Mă lași să te găsesc pe genunchi.” Singurul mod de a mă întoarce acasă este să mă pun pe genunchi, poziția din care nu mai pot să fug, pot doar să văd ce mică sunt eu și ce mare e nevoia mea de a avea cui să îi încredințez libertatea mea, de a-L avea pe El. Oricât m-aș ascunde de El, pot să Îl găsesc doar atunci cânt îmi smeresc viața și inima înaintea Sa și Îl las pe El să mă înalțe pe culmi de nevisat. Și în momentul când gândurile mele se centrau pe această imagine, a urmat piesa care spune: „Voi slăvi pe Mielul Gloriei.” Numai atunci când sunt acasă pot să Îl slăvesc pe El, doar în prezența Sa pot să descopăr că El este cel care a murit de fapt pentru mine și nu eu sunt cea care I-am dat exemplu dând totul, tot ce-am avut mai scump ca să fiu cu El. El este cel care merită Gloria și nu eu. Acasă este locul frângerii, al vulnerabilității, al sincerității, al dragostei adevărate, într-un cuvânt, al lui Dumnezeu.

După mulți ani de căutări a semnificației cuvântului esențial din viața mea, m-am întâlnit cu Întemeietorul și Creatorul acestui termen. Undeva înlăuntrul meu eu știam că El este singurul care mă poate împlini, că golul din inima mea care încercam să îl umplu are forma Sa, însă Tata a fost Cel care mi-a ieșit în întâmpinare. Spre uimirea mea, în loc să îmi dea pedeapsa bine meritată, Și-a deschis brațele larg și m-a primit din nou acasă, aproape de inima, acolo unde dragostea nu mai are sfârșit. Când L-am găsit pe Tata, am redescoperit iubirea de părinți și mi-am regăsit locul în familia mea, am înțeles importanța unei comunități, a unei biserici în viața mea și inima mea s-a lipit de copiii Săi. Toate drumurile mele au dus acasă pentru că acasă este Dumnezeu.

Concertul Continental s-a încheiat, însă bucuria pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu în acea seară îmi va înflăcăra mult timp inima. Am regăsit oameni deosebiți, prieteni dragi pe care nu i-am văzut de multă vreme, însă fericirea mea adevărată a fost să le văd fețele strălucind de dragostea cerească și inimile bătând pentru Casa divină pe care cu toții o așteptăm. Am ieșit în lumea reală mai binecuvântată și cu dorința de a împărtăși oamenilor adevărata viziune despre acasă, adevărată semnificație a acestui cuvânt. Inima mea, aflată acum acasă, în prezența Tatălui, a înțeles că mulți copii se rătăcesc spre drumul spre acasă și că eu sunt chemată să simt durerea pierderii și să aduc lumina veșnică a dragostei celor care și-au pierdut calea, să fiu o binecuvântare.

Sentința bine meritată întârzie să vină și, în locul meu ei, simt cum o mână caldă se așază pe umărul meu. Frica mea veche se reaprinde în mine și încerc să îndepărtez acea persoană pentru a putea fugi, însă orice putere m-a părăsit și rămân neputincioasă pe genunchi. Îmi dau seama că acum nu mai sunt în stare să fug și, privind printre lacrimi la Cel de lângă mine, zăresc un prieten drag pe care am crezut că L-am pierdut în pustie. Fără să aștepte o reacție din partea mea, brațele Sale mă înfășoară și mă strâng la pieptul Său. Ascultându-i inima cum bate regulat, întreaga mea ființă se relaxează și frica dispare din mine. Inspir aer în piept și simt un miros de praf și sânge învăluindu-mă. Depărtându-mă un pic de El, Îi privesc mâinile și picioarele care sângerează, iar Fața Sa, deși este plină de sudoare și praf, radiază de bucurie. Confuză și dornică să înțeleg, mă ridic în picioare și ies din casă. În praful pustiei văd niște urme de pași însângerate care se întind până departe în zare, unde privirea mea nu mai ajunge. Întorcându-mă în casă, înțeleg în sfârșit totul privindu-I ființa cum luminează întreaga încăpere. „Unde voi putea fugi de Fața Ta? Oriunde aș fi, Tu ești prezent, chiar și în pustie.” Mă uit în jur și văd urâțenia casei, murdăria ei. Citindu-mi foarte bine gândurile, Tata se apropie de mine, îmi ia fața în mâinile Sale și rostește blând: „Adevărată odihnă Ți-o poți găsi doar în Mine, în Cerul Meu, în prezența Mea. Acasă sunt Eu.”

 

Povestea unei vieți autentice care a zguduit inimi: Rachel Joy Scott

rachel-scott

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.”

(Filipeni 1:21)

            Cunosc acest verset pe de rost de când sunt mică și, deși cu buzele l-am spus de atâtea ori, nu m-am gândit niciodată că cineva de vârsta mea ar putea să îl și trăiască. Într-o zi, din pură întâmplare mi-am zis eu în acel moment, am dat peste trailer-ul unui film creștin care urma să apară, I am not ashamed. De la primele imagini care au apărut pe ecranul telefonului meu am simțit cum inima mea plină de temeri și de dorințele cel mai adânci este zguduită de ceea ce se desfășoară înaintea ochilor mei. Abia după ce am vizionat trailer-ul și a doua oară m-am oprit și, cutremurată în toată ființa mea de evenimentele relatate în film, mi-am dat seama că nu a fost o întâmplare că am dat peste acestă poveste a unei vieți autentice.

În anul 1999, în ziua de 20 aprilie, la liceul Columbine din statul Colorado, în Statele Unite ale Americii, doi elevi din an terminal, Dylan Klebold și Eric Harris, au ucis 12 elevi și un profesor, împușcând și rănind încă vreo 20 de persoane, creând astfel un masacru. Prima lor victimă a fost o elevă de doar 17 ani pe nume Rachel Joy Scott. După ce au împușcat-o de două ori în picior și o dată în spate și au văzut că încă trăiește, unul dintre băieți, Eric,  s-a apropiat de ea, a apucat-o de păr și ridicându-i capul pentru a se uita la el a întrebat-o: „Do you still belive in your God?” Fără ezitare, ea a răspuns simplu, dar hotărât: „You know I do.”  Provocat de răspunsul ei, Eric i-a spus: „Then go be with Him.” Și a împușcat-o în cap.

De la o vârstă fragedă, frica mea cea mai acută a fost cea de moarte. Nu știu exact când a început, dar de mică mi-a fost teamă de întuneric. Nu de întunericul propriu-zis, ci de ideea că în beznă s-ar putea ascunde cineva, care să mă omoare în timp ce dorm. Această frică mi-a acaparat așa de tare inima și mintea că uneori aveam coșmaruri din cauza aceasta și nu puteam să adorm decât foarte greu. După mai multe astfel de episoade, bunica mea m-a învățat să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea pace și liniște în somn și să las în mâna Lui grija unui posibil ucigaș care se ascunde în întuneric. Când coșmarul devenea de nesuportat și îmi chinuia întreaga ființă, gândul mi se îndrepta spre Tata și pentru un timp teama părea că dispare. Abia după foarte mulți ani, pe la vârsta adolescenței, am renunțat să mai dorm noapte cu o lumină micuță mereu aprinsă în cameră. Însă teama mea nu a dispărut odată cu această hotărâre. Mi-a displăcut enorm să aud predici despre moarte, mă lua cu fiori doar când auzeam acest cuvânt. Nu am îndrăznit niciodată să îmi deschid Biblia și să citesc cartea Apocalipsa din cauza aceste temeri. Când am realizat că frica de moarte dăunează relației mele cu Dumnezeu, am început să mă rog ca Tata să ia această teamă din viața mea. Însă abia când am văzut trailer-ul de la acest film am fost eliberată de această frică, pentru a fi înlocuită cu o dorință arzătoare: să fiu și eu gata să îmi dau viața pentru Cel care mi-a dat-o în dar.

Povestea lui Rachel Joy Scott, la prima vedere, pare a fi povestea oricărui copil crescut într-o familie de oameni credincioși. I-a fost arătată de la o vârstă fragedă calea pe care trebuie să o urmeze, iar la vârsta de 11 ani rugăciunile părinților ei și-au primit răspunsul când Rachel și-a afirmat propria credință, dedicându-și viața lui Dumnezeu. Nu a fost o persoană extrem de spirituală, a avut și ea momente când s-a aflat pe culmi de glorie, dar și clipe petrecute în vale. A fost ca și oricare alt adolescent de vârsta ei și, totuși, ceva a diferențiat-o de toți ceilalți: îl iubea pe Dumnezeu și își trăia credința fără rușine.

Pe data de 20 aprilie 1998, cu un an înainte de-a muri, Rachel a scris aceste cuvinte într-un jurnal: “I lost all my friends at school, now that I’ve begun to ‘walk my talk’, they make fun of me. I don’t even know what I have done. I don’t really have to say anything and they turn from me.  I have no more personal friends at school, But you know what? I am not going to apologize for speaking the name of Jesus. I am not going to justify my faith to them, and I am not going to hide the light that God has put into me. If I have to sacrifice everything I will. I will take it. If my friends have to become my enemies for me to be with my best friend Jesus, then that’s fine with me. I always knew being a Christian is having enemies, but I never thought that my ‘friends’ were going to be those enemies. If I have to give up everything, I will”.

„Pentru mine a trăi este Hristos.” Sunt impresionată de felul în care o tânără de vârsta mea, în anii cei mai frumoși din viață, a renunțat la prietenii ei, la ceea ce o lega de lumea aceasta, pentru a avea prietenia Celui pe care Îl numea cel mai bun prieten al ei. Nu i-a fost teamă că ceilalți o vor respinge pentru credința ei, a ales în ciuda tuturor circumstanțelor potrivnice să se agațe de Dumnezeu și să își găsească împlinirea în El. Mai mult de-atât, Rachel a fost gata să renunțe la tot, la anii tinereții, la momentele de distracție, la relațiile omenești, la tot ceea ce definește un adolescent de 17 ani, pentru a-și trăi viața într-un mod autentic.

Când am citit povestea ei, am rămas șocată de un anumit lucru: Rachel știa că va muri tânără. Le împărtășea prietenilor ei faptul că ea nu va ajunge să se căsătorească și nici să treacă peste vârsta de 20 de ani. Cu câteva luni înainte de a muri, a scris trei propoziții aparent atât de simple, și totuși atât de profunde: “This is my last year, Lord. I have gotten what I can. Thank you.

Cu ceva vreme în urmă, Dumnezeu mi-a pus pe inimă un gând: să mă ocup de genereția mea. Nu e o sarcină deloc ușoară, însă când am simțit această chemare am știut că Tata vrea să ducă la îndeplinire profeția rostită peste mine. Și înainte de a citi despre această eroină, am găsit un citat de-al ei care m-a străpuns până în adâncul sufletului: “God is going to use me to reach the young people, I don’t know how, I don’t know when.” Așteptam de atâta timp parcă o asigurare din partea Lui și El a găsit momentul potrivit să vorbească inimii mele. Planul Său este într-adevăr perfect și se împlinește în clipa cea mai potrivită.

Cu trei săptămâni înainte de a muri, Rachel Joy Scott a ajuns în contact cu cei doi băieți care o vor împușca mai târziu, Eric și Dylan. Amândoi au fost niște oameni destul de ciudați și misterioși, elevii evitându-i de cele mai multe ori. Însă Rachel a vorbit cu ei și le-a spus despre Hristos, încercând să îi facă să renunțe la mânia și la ura lor și să privească spre Cel care îi poate elibera, însă aceștia au luat cuvintele ei în derâdere. Deși ea nu a putut prevedea modul în care va muri, cred că Tata s-a folosit de ea chiar în acele momente pentru a le mai oferi o șansă acelor băieți de a se întoarce de pe căile lor rele.

Cu două ore înainte de a fi împușcată, Rachel a făcut un ultim desen cu ochii ei din care cădeau 13 lacrimi, reprezentându-i, prin inspirație divină, pe cei 13 oameni care au fost uciși în acea zi, și care atingeau un trandafir, transformându-se în sânge.  Acest desen este legat de un verset atât de cunoscut și atât de adevărat în viața lui Rachel: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât aceasta, și anume să își dea viața pentru prietenii lui.” (Ioan 15:13) Dragostea ei atinge inimile prietenilor din toată lumea și din atâtea generații pe care ea nu le-a cunoscut, dar pe care le-a influențat prin moartea ei.

„Iar a muri este un câștig.” Rachel Joy Scott și-ar fi dorit să ajungă misionară și actriță. Cele două slujbe par incompatibile, însă Tata îi cunoștea inima și, chiar dacă a murit, dorințele ei s-au împlinit. Înmormântarea ei, după cum susține Wikipedia, a fost televizată de-a lungul și de-a latul țării și a fost cel mai vizionat eveniment de pe CNN până în acel moment, mai popular chiar decât înmormântarea Dianei, prințesă de Wales. Povestea vieții autentice pe care a trăit-o a zguduit numeroase inimi cu trecerea anilor, făcând din ea o misionară a oamenilor tineri, dar și a tuturor care sunt gata să îi asculte istoria uimitoare scrisă de Creatorul Său.

Fiecare om își dorește ca numele său să rămână mereu pe buzele și în gândurile celor din jurul lui, să capete semnificație prin contribuția adusă omenirii prin eforturile sale. Numele lui Rachel Joy Scott a rămas ca o piatră de aducere aminte pentru generația sa a modului extraordinar în care Tata se poate folosi de viața unui tânăr care este gata să își trăiască autentic credința și să lupte până la capăt pentru ceea ce crede. Nu Rachel este cea care influențează oameni și astăzi, ci Dumnezeu ei, Cel care își desăvârșește planul perfect prin povestea ei.

Eu personal îmi doresc ca povestea mea să fie despre o viață trăită autentic, o poveste în care să se vadă degetul Tatălui mei preaiubit care o scrie cu atâta dragoste și pasiune, o poveste care să zguduie inimi prin puterea Numelui lui Dumnezeu. Nu numele meu va rămâne în istorie, ci Numele Său veșnic care schimbă generații și vieți într-un mod autentic, dând semnificație trăirii pe acest pământ și în eternitate.

„God’s reward is worth it all.”

Jubilate: cum poți fii vindecat de Dumnezeu prin muzică

Ia TOT ce sunt și ce pot fi, 

Ia TOT ce am și ce voi deveni,

Primește-mi darul și folosește-l

Așa cum vrei.

Îndemânări și pasiuni

Și ORICE plan doar Ție le supun.

Al Tău sunt, Doamne, Ție-Ți dau TOTUL

Orice-ar fi.”

(Jubilate, „Ia tot ce sunt”)

Privesc de pe ultimul rând cum sunt pregătite microfoanele pe scenă pentru concert. Se fac ultimele ajustări pentru ca totul să arate perfect și văd că deja câteva figuri se apropie, gata pentru a cânta. Încerc să mă ridic și eu, să mă alătur lor, dar picioarele și mâinile nu vor să mă asculte și mă țin blocată pe scaun. Nu înțeleg ce se întâmplă cu corpul meu, așa că încerc să mă calmez și să nu îmi las mintea să fie întunecată de gânduri negative. La urechi îmi ajung armoniile unei piese și mă străduiesc încă o dată să stau în picioare, să plec spre locul dorit, însă și de data aceasta fără rezultat. Trupul nu mai răspunde comenzilor date de mine. Îmi ridic ochii spre cer și încep să strig după ajutor. Cuvintele mele par să se lovească de tavan, fără un răspuns, și în urmă rămâne doar o tăcere inexplicabilă care taie în carne vie. O durere puternică îmi cutremură trupul și simt cum în sufletul meu o rană însângerată ia ființă. Orice urmă de pace din viața mea este spulberată sub talpa groasă a neîncrederii și o voce rece îmi șoptește că pot să mă descurc și singură. Încăpățânată și dornică să am totul sub control, încerc să îmi forțez fiecare celulă din corpul meu să mă asculte și să nu renunț la planurile mele. Reușesc să fac un pas micuț și picături de sânge din rană se aștern pe hainele mele, făcându-mă să îmi încleștez dinții și pumnii de durere. Îndemnată de aceeași voce încerc să mai fac un pas spre scenă, dar efortul mă seacă de puteri și mă prăbușesc neputincioasă pe scaun. Lacrimile, ascunse adânc în mine de ochii celorlați, țâșnesc cu putere din ochi. Îmi închid pleoapele pentru un moment de liniște, dar zgomotul produs de apropierea unor pași mă trezesc din reverie. Nu îmi ridic privirea înspre figura de lângă mine, așteptându-mă să aud cuvinte de mângâiere și de încurajare de pe buzele sale. Însă aceasta nu rostește nimic, ci așază calmă la dreapta mea un flaut și la stânga un caiet împreună cu un pix pe care le văd cu colțul ochilor. O privesc cum se depărtează de mine și îndrăznesc să admir obiectele pe care mi le-a pus alături. Imaginea lor îmi aduce noi lacrimi pe obraji și simt cum rana se deschide și mai tare, și mai dureros. Știu că nu trebuie să fac decât o singură mișcare pentru a pune mâna pe lucrurile de lângă mine, dar amintiri ale trecutului mi se derulează în minte și îmi crează impresia că nu mai are rost să mă mișc, nu voi reuși niciodată să mai părăsesc locul în care mă aflu blocată acum. Lacrimile se intensifică amestecându-se cu sughițuri și deși îmi aud numele strigat de diferite voci, nu mai încerc să mă ridic de pe scaun și continui să îmi plâng singură de milă. Deși sunt înconjurată de oameni, sunt mai singură și mai derutată ca niciodată și încep să cred că nimeni nu îmi mai poate lega rana acum, tot ceea ce pot să fac este să plâng și să îmi accept starea de bolnav.

„Nu ai vrea să vii la Cursul de Vară Jubilate?” Când am auzit această întrebare fiindu-mi adresată, în mintea mea s-a format în doar câteva secunde un răspuns ferm: NU. Însă pentru a fi politicoasă am spus că mă voi gândi la această propunere. De cum am ieșit din acea sală, ceva din mine îmi șoptea că nu mai are rost să mă frământ, hotărârea a fost luată. Însă din când în când, gândul îmi tot revenea în minte și încerca să îmi aducă la lumină prejudecățile fața de Cursul de Vară și propria persoană. În creierul meu un astfel de curs era catalogat ca fiind nepotrivit pentru vârsta și experiența mea, sunt prea mică, prea netalentată și inferioară pentru a merge într-un loc unde mă așteptam să găsesc doar muzicieni profesioniști, abia ieșiți din liceele de muzică. Nu mă simțeam pregătită nici măcar să aduc această propunere în fața părinților mei, așa că m-am gândit că este mai bine să renunț la idee. În ziua aceea a fost luată într-adevăr o hotărâre, dar nu de mine, ci de Dumnezeu care avea un plan special de vindecare a sufletului meu prin muzică.

Muzica a intrat în lumea mea din primii ani de viață prin cântările din Culegerea Jubilate și am crescut îngânându-le mereu în minte. La vârsta de 7 ani am avut primul contact cu un instrument, pianul, și mai târziu, în anul 2008, mi-a fost pus în mâini un altul, flautul. Timp de șase ani, am participat la diferite concursuri și olimpiade, și tot în acest timp am început să mă folosesc de vocea cu care m-a înzestrat Dumnezeu, cântând în diferite coruri și echipe de închinare în cadrul și în afara bisericii. Deși în niciun moment din viață nu m-am considerat a fi o persoană foarte pricepută în domeniul muzicii, de câțiva ani încoace am fost foarte implicată în lucrări care țin de acesta. A sta în față a devenit normalitate pentru mine, nu puteam să îmi imaginez lumea văzută dintr-un alt unghi. Însă când anul acesta Dumnezeu a ales să îmi schimbe perspectiva îngustă pentru a mă trece printr-o perioadă de așteptare și modelare, am început să fiu dezamăgită de propria persoană și să mă cert cu Cel care credeam că a încurcat de data aceasta planul pentru viața mea cu al altuia.

Într-o duminică, un prieten din biserică mi-a spus că a început să strângă formulare 2% pentru a câștiga o bursă la Cursul de Vară. Tentată de această idee provocatoare, am ales să fac un pas al credinței. Am crezut că voi reuși singură să strâng cele 20 de formulare, dar m-am înșelat amarnic crezând că propriile puteri îmi vor fi de-ajuns. Părinții mei au fost alături de mine să mă ajute și să mă determine să merg înainte. Când am predat codurile formularelor depuse și am primit o bursă din partea Fundației Jubilate, am știut că experimentată sau neexperimentată, pregătită sau nepregătită, talentată sau netalentată, nu mai există cale de întoarcere acum, ci doar o cărare pe care Dumnezeu îmi arată că trebuie să o urmez.

„Există un sunet și un murmur al universului, un cântec de laudă ale cărui vorbe și cuvinte rămân pentru moment neinteligibile urechii umane. Ce bucurie și ce mângâiere găsim în faptul că Dumnezeu ascultă fiecare rugăciune murmurată sau chiar nerostită. Bucuria negrăită, suspinul și chiar frământarea inimii omenești, care tânjește după Creator, acestea sunt cântece de laudă pentru El.” (Ioana Bivolaru)

Cântarea a fost întotdeauna pentru mine un moment de bucurie, nicio clipă nu mi-ar fi trecut prin gând că aș putea împleti notele unei piese cu durerea și dezamăgirea. Când am pășit pentru prima dată în sala de repetiții de la Cursul de Vară, am simțit că inima mea nu este în întregime gata să cânte. Cuvinte frumoase se înșiruiau pe partituri, însă eu mă simțeam derutată și blocată undeva în timp, în timp ce toți ceilalți păreau să audă de la început o muzică deosebită la care eu eram încă surdă. De-a lungul zilei am încercat să nu mă mai concentrez pe această durere a mea și să afișez încântarea care îmi anima ființa, dar lipsită de bucuria adevărată după care tânjeam. La cursul de canto, de cum m-am alăturat celorlalți, am încercat să mă țin cât mai tare pe poziție și să nu mă fac deloc vulnerabilă, să nu îi las pe niște oameni pe care abia i-am cunoscut să pătrundă în sufletul meu. Mă uitam la ceilalți cu o privire critică și mă gândeam cât de nesiguri sunt pe ei, pe vocile frumoase cu care sunt înzestrați. Însă când am fost întrebată ce așteptări am de la aceast curs, mi-am dat seama mai mult ca niciodată că și eu mă luptam cu același lucru pe care îl criticam. Îmi doream să realizez că sunt într-adevăr talentată și să am curajul să îmi folosesc în continuare la maxim darul primit. Însă nu știam ce să fac, nu mă simțeam pregătită să mă deschid încă, așa că am mers la cursul de formații vocale în închinare cu aceeași atitudine de superioritate. După atâția ani de slujire, aveam impresia că știu cum să mă închin și că experiența pe care o am până acum mă califică să slujesc, așa că nu mă așteptam să învăț ceva nou. Cursul acesta ar trebui să fie despre cum să știi să alegi piesele, cum să unești o echipă de închinare, despre acustica unei săli, despre cum poți cânta mai bine, și prima zi nu mi-a contrazis presupunerile. Am venit la Cursul de Vară cu o mare povară și cu o rană pe care nu știam cum să o ascund mai bine. Am crezut că voi putea scăpa de ziua de luni cu o bucurie falsă pe buze, dar înainte de a merge la culcare ne-a fost prezentată provocarea săptămânii: să scriem un psalm bazat pe o experiență avută de curând, sau mai demult, sau pe baza anumitor sentimente de care suntem copleșiti adesea. Mintea mea parcă era pregătită să renunțe înainte de auzi aceste cuvinte, așa că m-am gândit că nu mai are rost să mă frământ, oricum nu am nimic special de spus. M-am pus la culcare liniștită crezând că săptămâna va trece așa cum am plănuit-o, ușor și fără niciun fel de provocări.

Ziua de marți a început ca oricare alta și totuși, de cum am deschis ochii, am simțit că ceva se va schimba în viața mea în acea zi. Înconjurată de atâtea fețe necunoscute, am început încă de la micul dejun să ajung să cunosc cât mai mulți oameni. Cu fiecare figură nouă eram tot mai uimită din câte orașe din România, și chiar și din străinătate, ne-a adunat Dumnezeu la Cursul de Vară Jubilate. Atunci am început pentru prima dată să mă gândesc că ceva special mă așteaptă în săptămâna aceasta și dacă nu mă deschid, s-ar putea să pierd ocazia și să plec acasă așa cum am venit. Mă aflam din nou în față, în fața atâtor oameni, dar de data aceasta simțeam altceva. Nu eram singură, toți cântau împreună cu mine și nimic nu mă făcea mai deosebită decât ei. Toți avem talent, fiecare dintre noi suntem înzestrați de Dumnezeu și acela a fost momentul în care am ales să îmi deschid inima în fața acestor oameni și în fața Celui care mă aștepta de atâta timp. Când a venit momentul pentru ansamblu coral, am mai făcut un pas și am ales să nu mai renunț la luptă, mai bine să fiu provocată de experiențele pe care le trăiesc. Nu m-am mai speriat de piesele care necesitau muncă și seriozitatea după care am tânjit, mi-am adunat tot curajul să mă dedic cu totul și să Îl las pe Dumnezeu să îmi arate ce are pregătit pentru mine. Am început să mă simt un alt om și am crezut că pentru o singură zi sunt destule schimbări. Însă, în timpul prânzului, când am auzit că se va face un grup instrumental, am simțit din nou dorința să fug din calea chemării care mi s-a făcut și să mă ascund de ochii celorlalți. Inima îmi bătea cu atâta putere încât mi se părea că în orice moment îmi poate ieși din piept. A fost nevoie de doi prieteni adevărați care să mă împingă de la spate literalmente, să îmi dea cu blândețe șutul în fund de care aveam nevoie în acele momente. Abia am început să mă bucur de muzica pe care instrumentul meu o poate oferi și să încep să am încredere din nou în mine, și m-am trezit într-o altă sală unde mă aștepta o altă surpriză. Când profesorul nostru de Formații vocale ne-a anunțat că vom analiza constructiv echipa de închinare din acea dimineață, am rămas mască și orice prejudecată s-a topit sub flacăra arzătoare a curiozității. „O inimă și o gură”, o echipă care să conducă oamenii în închinare m-a determinat să realizez că nu știu nici cele mai elementare lucruri despre adevărata închinare. Nu mai puteam să stau în zona mea de confort, așa că mi-am golit mintea de tot ceea ce știam până atunci și mi-am adus rana în lumina adevărului. La sfârșitul zilei, când am pășit în cameră, am simțit o dorință fierbinte de a-mi lua caietul și a începe să scriu. Cuvintele au început să curgă de la sine, dar atunci nu am realizat ce am așternut de fapt pe hârtie.

Zilele au trecut una după alta și în fiecare moment am fost binecuvântată tot mai mult. Cu fiecare clipă petrecută la Cursul de Vară, Dumnezeu s-a folosit de oamenii din jurul meu să lucreze la viața mea, să mă vindece. Departe de casă, dar înconjurată de piese dragi sufletului meu și de persoane deosebite în care văd chipul Său am simțit pentru câteva momente că mă aflu în adevărata mea casă, m-am simțit mai aproape de cer. „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psalmul 51:10) Niciodată în viață nu am simțit aceste cuvinte atât de real creionate în fața mea ca și atunci când m-am rugat alături de femei speciale din atâtea locuri la grupurile mici, când am cântat din toată inima la repetițiile de ansamblu coral, când am învățat să fac parte dintr-o echipă de închinare care Îl slujește cu-adevărat pe Cel care merită lauda. Am învățat să trăiesc deschizându-mi inima și mâinile în fața noilor mei prieteni și să nu mă mai ascund în spatele cuvintelor și fricii de respingere. Însă, mai presus de toate, am învățat să îi ofer cântarea mea împletită cu suspinele dezamăgirii și ale durerii, să Îl las pe El să o tranforme în bucurie cerească. Săptămâna se apropia de sfârșit și eu mă simțeam binecuvântată peste măsură, însă Dumnezeu mai avea încă multe pregătite pentru mine.

Sâmbătă a avut loc un moment special, „Cântați o cântare nouă”, în care diferite persoane care au scris o piesă nouă în cadrul Cursului de Vară au fost invitate să o prezinte în fața tuturor. Am fost uimită să văd tineri de vârsta mea cu o partitură în mână scrisă chiar de ei, am văzut dovada vie că Dumnezeu lucrează într-un moment minunat și prin aparent cele mai slabe vase. Și el a ales să se folosească și de mine în acea zi. La îndemnul unei prietene din echipa Jubilate, am pășit și eu în față să spun povestea îndurerată și miraculoasă a unui psalm, povestea de boală și vindecare a surorii mele. (Scrisoare către sora mea) Am spus de nenumărate ori această mărturie, dar de data aceasta am experimentat ceva cu totul diferit pentru că am povestit despre propria mea vindecare. Prin lacrimi, o inimă zdrobită dedicată, un duh frânt de mânia a 8 ani de zile, Dumnezeu s-a atins de rana mea chiar în acele momente. M-am bucurat să îmi pot citi propriul psalm, terminat în sfârșit prin îndurarea Celui ce dă cuvintele potrivite la momentul potrivit. În timp ce vorbeam, am realizat că acesta este psalmul vieții mele, cel cu care mă identific în fiecare moment de durere și bucurie din viața mea. Când m-am așezat din nou pe scaun, cu obrajii udați de lacrimi și cu un zâmbet adevărat pe față, mi-am dat seama că acum inima mea este gata în întregime să cânte Slava Domnului care îmi este de atunci mereu pe buze. Am crezut că El a lucrat în acele momente doar la sufletul meu rănit, dar cuvintele inspirate de Duhul Său cel Sfânt au încurajat mulți oameni din sală. Am fost copleșită din plin de îmbrățișări sincere și de vorbe inspirate de adevărata dragoste cerească. Inima mea sălta de bucurie pentru că am văzut cu ochii mei cum se poate folosi Dumnezeu într-un mod extraordinar de cel mai slab vas prin psalmul unei vieți schimbate.

Tată, sufletul meu tânjește după o cântare pe care mintea mea nu a reușit încă să o pătrundă și pe care ochii mei nu au reușit să o vadă. Încerc să îmi ridic vocea spre Tine, dar o durere îmi apasă oasele și mă prăbușesc pe un pământ pustiu și sterp. Privesc spre cer căutând ajutor și tot ceea ce găsesc este o tăcere dureroasă din partea Ta. Doamne, unde ești? Ești pe tron pregătindu-mi cântarea mult dorită sau ești aici, cu mine, mângânidu-mi inima zdrobită? (Selah) Nu m-ai părăsit. În pustiu Tu mi-ai transformat gemetele în cântari de laudă și pământul sterp L-ai făcut rodnic pentru mine. Ți-ai întors fața spre mine și inima mi s-a umplut de bucurie. (Selah) Acum înțeleg că Tu ești peste tot. Ești cu mine pe munte să mă sprijinești cu dreapta Ta biruitoare, dar ești alături de mine chiar și în vale să îmi legi rănile. Tu ești totul în tot pentru mine, o nesfârșită sursă de viață, Tată. Știu că nu va mai trece mult timp până când cântarea de laudă mult dorită își va găsi împlinirea deplină în fața tronului de sus, într-o bucurie nesfârșită.

Ziua de duminică a fost încununarea clipelor binecuvântate trăite în acea săptămână. Cu o durere de cap puternică și cu stresul pompându-mi în vene, m-am simțit secătutită de puteri, dar Tatăl meu mi-a pus în inimă cântarea perfectă umplută de emoții cerești. El mi-a împlinit în acele momente rugăciunile negrăite. Când una dintre fetele de la Curs și-a spus experiența proprie despre Psalmul 23, am izbucnit în lacrimi și am simțit cum Dumnezeu în sfârșit a închis rana sufletului meu. Mi-am pregătit flautul și când a început cântarea, cu lacrimile sclipindu-mi în ochi, am putut să mă bucur să îi spun din toată inima: „Tu ești Păstorul vieții mele. Ia tot ce sunt, nu mai păstrez nimic pentru mine, ia tot ce voi deveni, viitorul meu Îl las în mâna Ta. Darurile mele ți le ofer, folosește-Te cum știi Tu mai bine de ele. Tu ai planul perfect pentru viața mea, îndemânările și pasiunile mele le așez la crucea Ta. A Ta sunt de acum în întregime și orice ar fi, am încredere că în orice vreme Tu îmi vei deschide urechile să aud cântecul de laudă pe care Tu Îl dorești.” Piesa s-a terminat, dar viața mea s-a umplut de prezența Sa și inima mea parcă nu mai vroia să se oprească din cânt. Cerul s-a deschis în acele momente pentru mine și am putut păși pentru o clipă să admir frumusețea Tatălui meu preaiubit. L-am privit în ochi și I-am spus cu sinceritatea unui copil: „Mulțumesc că în acea zi Tu ai luat hotărârea în locul meu.”

Cursul de Vară Jubilate a fost o binecuvântare trimisă special din cer în viața mea. Mă bucur că am putut trăi clipe de har în mijlocul laudelor alături de oameni atât de deosebiți. Dumnezeu nu m-a dezamăgit nici de data aceasta și a făcut mai mult decât aș fi putut cere sau concepe eu vreodată cu mintea mea limitată. El a vindecat rana mea atunci când am crezut că nimeni nu mă poate scoate din acestă stare bolnăvicioasă și mi-a arătat că planul Său pentru viața mea este perfect. Mă rog ca nimic din ceea ce s-a întâmplat să nu fi fost la întâmplare și într-o zi Creatorul meu să poată spune despre mine, ca și despre David, că sunt un muzician după inima Sa.

Deodată, în timp ce lacrimile încep să se amestece cu sângele rănii, o lumină aproape ireală împresoară locul în care mă aflu. Inima mea tresaltă de frică, dar atingerea delicată a unui deget îmi zdrobește orice rețineri și îmi alungă prejudecățile. Încerc să privesc la fața Celui care pășește cu încredere spre mine, însă prezența Sa îmi copleștește ființa și mă prăbușesc în lacrimi în fața măreției Sale. Cu blândețe, Tata mă ia pe brațe și mă așează cu gingășie pe primul rând. Îmi șterge lacrimile de pe obraji și îmi șoptește cu dragoste: „Te iubesc cu o iubire veșnică.” Aceste cuvinte îmi sunt de ajuns pentru ca inima mea să fie umplută de bucurie. Cu zâmbetul pe buze, privesc spre scenă încă așteptând un răspuns. Tata, în fața căruia totul este gol și descoperit, mă ia de mâini și rosește blând: „Doar ai răbdare și Eu îmi voi împlini promisiunea față de tine, draga mea.” Închid ochii și cuibărindu-mă în îmbrățișarea Sa, aleg să îmi las planurile în mâna Sa și să mă bucur împreună cu El de concert. Tăcerea se așterne între noi, însă este mai grăitoare decât o mie de cuvinte pentru că doar așa pot auzi susurul universului care mă cheamă pe nume.

Dacă vrei să afli mai multe despre Fundația Jubilate sau vrei să te implici în vreun fel în lucrările echipei, vizitează site-ul oficial: jubilate.ro