Un psalm al închinătorului

Privesc spre cerul necuprins și mă întreb cum poți să iubești pe cineva ca mine: o bucată simplă de lut, cu imprefecțiuni și fără un nume. Cum poți să te uiți la mine, cu ochii Tăi curați și limpezi, și să oglindești doar dragoste infinită, neschimbătoare și perfectă în privirea Ta de Dumnezeu? Îmi întorc ochii spre pământ, nu știu ce să mai cred despre mine: cine sunt? O prezență mă înfășoară pe dinapoi și pe dinainte și în urechi îmi răsună un susur blând: „Tu ești exact ceea ce Te-am creat să fii: copilul Meu preaiubit.” Existența-mi a început într-o zi pe care nu am cunoscut-o cu adevărat, ziua în care am citit aceleași cuvinte în ochii Tăi calzi. Eram doar țărână uscată, fără formă sau frumusețe. Degetele Tale puternice care au întins cerul au atins cu blândețe țărâna și, modelând-o cu înțelepciune cerească, au făcut-o după chipul și asemănarea Ta. În acel loc tainic și ascuns, ai suflat viață peste ceea ce urma să fiu eu și în acel moment am devenit o ființă, unică, prețioasă și specială. Eu nu puteam să Te văd, însă Tu vedeai deja în fața ochilor fiecare pas pe care îl voi face, fiecare alegere pe care o voi lua, fiecare bucurie pe care o voi avea, fiecare durere pe care o voi trăi. Tu ai știut bine de la început cine sunt și ce pot deveni. Sunt un om minunat, frumos și valoros pentru că am fost creat de Tine în acest fel. Ce extraordinar ești! Privesc din nou spre Tine, mă pun pe genunchi și îmi cer iertare pentru că nu m-am privit prin ochii Tăi. Acum, cu capul plecat, pot să văd crucea, caldă și însângerată, de unde mă privești Tu, cu ochii umezi și plini de dragoste. În acel loc întunecat, îți întinzi mâinile străpunse de cuie spre mine și mă cuprinzi în îmbrățișarea Ta de tată. Eu nu pot să privesc spre Tine, dar ascultându-Ți în liniște inima cum Îți bate, știu că nu e nevoie să fiu perfectă sau să am un nume pentru a fi iubită și prețuită de Tine, sunt valoroasă pentru că sunt a Ta. Privesc spre cer, spre Tine și zâmbesc, însuflețită de dragostea Ta. Lumina prezenței Tale strălucește prin mine, mă pierd în Tine și devin un diamant neprețuit în această lume. Eu sunt doar un om, dar Tu ești Dumnezeu, Dumnezeul meu!

Pe drumul spre acasă

„Mai aproape, tot mai aproape de inima Ta, Doamne,

Atrage-mă la Tine, scumpul inimii mele;

Strânge-mă, strânge-mă cu putere la pieptul Tău,

Și adăpostește-mă în Cerul Tău ca să-mi găsesc odihna.”

(Leila Morris)

Uitându-mă în urmă, încep din nou să fug. Deși simt că puterea din picioare ar putea să mă lase în orice moment, frica din inimă îmi dă suficientă energie ca să nu mă las doborâtă la pământ. Cu fiecare pas, teama crește tot mai mult și nu mai pot să mă uit înapoi cu gândul că urmăritorii mei ar putea să pună oricând mâna pe mine. Știu că nu există altă cale de scăpare decât să fug, să fug, să fug, neștiind care e de fapt linia de sosire. Singurul gând din mintea mea în acest moment este să scap, cumva, într-un fel, în orice fel. Ciulindu-mi urechile și având inima cât un purice, mă înfiorez la auzul unor pași grăbiți, mult mai grei și mai apăsați ca ai mei, care parcă se apropie tot mai mult de mine. Îmi încord toți mușchii din corp și nemaiținând cont de durerea care îmi bubuie ca niște tobe în timpan, încerc să îmi forțez picioarele să fugă și mai repede. Cu gândurile aiurea, pierdute în praful pământului pe care calc, scrutez cu privirea peisajul din jurul meu, în speranța că voi găsi un loc de scăpare. Însă orice șansă de a găsi ceea ce caut pare să se spulbere cu fiecare pas făcut; în fața mea, în spatele meu, în dreapta și în stânga mea, oriunde m-aș uita se întinde o pustie nesfârșită, goală și dezolantă. Frica din mine începe să prindă rădăcini în mintea mea și parcă aud o voce blândă care, în ciuda căldurii din corp, face să mi se ridice tot părul: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, și unde voi fugi departe de Fața Ta?” Puterea din picioare mă lasă dintr-odată și mă prăbușesc în lacrimi pe pământul sterp. Îmi ridic ochii spre cer, singura pată de culoare din întregul peisaj, încercând să găsesc ceva, poate pe cineva, care să îmi vină în ajutor. Lacrimile îmi întunecă privirea și întreaga mea ființă se zguduie de durere, dar simt prezența cuiva în apropierea mea și, fără să mai stau pe gânduri, încep să fug. Cu fiecare pas pe care-l fac încerc să uit de întrebarea care îmi arde ca un foc mintea, să las în urmă tot ceea ce sunt și să îmi concentrez toată atenția pe fuga mea de captivitate. Îmi ațintesc privirea în zare, și, spre uimirea mea, dau cu ochii de un gard imens, cu plasă ghimpată. Încep să fug animată de un o nouă speranță, un nou gând care nu lasă oboseala să-și impună domnia în corpul meu. Curând, gardul se află în dreapta mea și o fărâmă de bucurie începe să crească în ființa mea. Însă floarea timpurie este repede retezată când ochii mei întâlnesc niște păsări imense și urâte care zboară deasupra curții din interiorul gardului ghimpat. Gândul că sunt urmărită și că acum singura mea șansă de a scăpa a fost spulberată îmi reactivează frica și simt cum mușchii refuză să mai răspundă la comenzi. Aud din noi acei pași apropiindu-se și, fără să stau mult pe gânduri, fac o ultimă sforțare și pășesc în interiorul gardului, sperând să mă pot ascunde de cei care mă urmăresc. Nu departe de mine, în fața mea, zăresc o căsuță mică și părăsită, care nu pare să fie locuită pentru că nici măcar o lumină nu răzbate prin găurile mari din pereți unde ar fi trebuit să se afle geamuri. Știu bine că acest loc e singura mea cale de a scăpa, așa că dau buzna înăuntru, fără să mă gândesc la ceea ce aș putea să găsesc acolo. Un miros de putred și mortăciune îmi inundă nările și atmosfera dinăuntru mă face să tușesc. Gândul că trebuie să mă ascund mă face să îmi ridic privirile, însă priveliștea care mi se deschide înaintea ochilor mă sperie. Podeaua e plină de cioburi, cioburi ce par a fi aparținut unor vase scumpe și de mare preț, alături de tot felul de nimicuri, lucruri ieftine, fără de preț, dar care sunt întregi și învechite de trecerea timpului. Încăperea, deși mare și încăpătoare, e ticsită de mobilă veche și demodată, de prost gust, care nu se potrivește deloc cu pereții vopsiți în albastrul senin al cerului. Un candelabru scump și prăfuit împodobește tavanul, însă zecile de păianjeni care și-au găsit adăpost într-însul au acoperit cu mii de pânze culoarea luminoasă a soarelui care acoperă suprafața tavanului. Totul e într-o dezordine de neînchipuit, ca și cum nimeni nu ar mai fi pășit în această casă de zeci de ani. Pășesc prudent printre mormanele de lucruri,  încercând să găsesc un adăpost în spatele unui birou, dar podeaua care scârțâie asurzitor mă dă de gol. Ajung în dreptul unui dulap imens și, uitându-mă în jur, mi se pare că zăresc în spatele lui niște scări acoperite de un covor roșu, ros de-a lungul timpului. Dau la o parte lucrurile care îmi stau în cale și, curioasă de ceea ce s-ar putea ascunde la etaj, pășesc grăbită pe scări. Nici nu apuc bine să fac primul pas și simt cum o bucată de sticlă se frânge sub piciorul meu. Ridic de jos o ramă veche și prin sticla spartă zăresc poza unei familii aparent fericite, însă nu pot să recunosc persoanele. Pregătindu-mă să fac încă un pas, observ că fiecare scară este împodobită cu o poză. Atentă de data aceasta să nu mai distrug ceva, admir fiecare imagine în parte și am impresia că în mine se trezește ceva, că totul mi se pare așa de cunoscut. Cu cât ajung mai sus, câte o persoană începe să dispară din poze și zâmbetele încep să devină doar o amintire. Ajung în sfârșit la etaj și pe podeaua veche și nelustruită mă întâmpină o imagine a unei persoane singure, aflată pe genunchi în mijlocul unei camere aflate într-o mare dezordine, cu capul plecat, dând impresia că plânge. Fără să fac nimic, poza parcă prinde viață în mâinile mele și văd cum persoana își ridică privirea spre mine. O singură privire aruncată în ochii ei mă face să arunc poza pe jos și să îmi acopăr fața cu mâinile, încercând să nu dau voie amintirilor să mă năpădească. Însă inima nu îmi dă nicio clipă de răgaz și aud ca prin vis o voce guturală care strigă de undeva din jurul meu, și totuși parcă dinlăuntrul meu, cu disperare: „Unde, unde ai crezut tu că te poți ascunde? Nu poți să fugi de tine, de ceea ce ai făcut! Unde credeai că te poți ascunde de Fața Sa?”. Din nou aceeași întrebare, aceeași frământare de care nu pot să fug. Ridic din nou poza de jos, sperând să găsesc un răspuns, însă persoana din poză nu mai spune nimic, doar privește trist spre mine, parcă prevestind ceva. Deodată, aud o ușă în apropiere care se dă de perete și întreaga mea ființă se înfioară. Obișnuită să fug, pășesc grăbită pe scări în jos. Ajungând din nou în dreptul dulapului, mă prăbușesc pe genunchi printre mormanele de lucruri. În acel moment, toate zăgazurile sufletului meu se rup și lacrimile îmi curg șiroaie pe obrajii prăfuiți, făcându-mă să îmi plec capul. Aud podeaua scârțâind ușor în dreptul meu, dar nu sunt în stare să îmi ridic privirea, stau și plâng, așteptându-mi sentința.

În anul 1998 o lucrare începută în mai multe zone ale Europei, și nu numai, și-a găsit o casă și în România, printr-o femeie extraordinară, Anca Ciora. Viziunea ei a fost să învețe tinerii înzestrați cu darul muzicii să îl folosească cu înțelepciune, pricepere și dragoste slujind bisericile de care aparțin, dar și alte biserici din România și diaspora, lărgind astfel Împărăția cerească. Astfel, acum 19 ani, s-a născut Continental, o ușă deschisă spre muzică și Dumnezeu. În fiecare an, Continental organizează 8, 9 turnee, la care participă sute de tineri dornici să experimenteze punctualitatea, disciplina și pasiunea pentru muzică într-un mediu creștin, în care pot să îl descopere pe Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit, alături de oameni speciali și călătorind prin diferite colțuri ale României sau prin alte țări unde se află biserici de români.

Anul aceasta, spre bucuria „fanilor”, Continental a scos un nou album, a cărui titlu reunește toate celelalte albume înregistrate de 19 ani încoace, „Acasă”. Un cuvânt cât se poate de simplu și firesc, uman aș putea spune, care vine cu o provocare aparent copilărească, și totuși atât de profundă: Ce înseamnă acasă pentru tine? Acasă este într-adevăr locul unde internetul are cea mai mare viteză, unde se află cărțile și filmele tale preferate, locul unde poți să mănânci cât vrei și când vrei, însă cred că în inima fiecăruia dintre noi se ascunde o semnificație mult mai adâncă a acestui cuvânt.

Acasă pentru mine întotdeauna a căpătat forma unor oameni, unor persoane dragi, și niciodată a unor pereți sau a unei clădiri, motivul principal fiind faptul că nu am apucat să stau prea mult într-un singur loc care să îmi aducă confortul dorit. Până la vârsta adolescenței, acasă a fost locul unde știam bine că aparțin, că acolo se află cei care mă cunosc și mă înțeleg cel mai bine, e locul unde sunt iubită cu adevărat pentru ceea ce sunt. Însă, prin clasa a V-a am început să mă îndepărtez de aceste concepte, crezând că acum mi s-au deschis în sfârșit ochii să văd ceea ce se află în jurul meu și că acesta e momentul să îmi redefinesc perspectiva acestui cuvânt atât de esențial. Părinții mei au devenit gardul care mă ținea departe de adevărata libertate, de lumea de care eu îmi doream să mă pot bucura din plin. Îmi îngrădeau viața cu lucruri învechite și demodate, când viața părea a fi despre modernizare. Mi-am căutat prieteni și când i-am găsit am crezut că ei vor fi acel acasă unde sunt primită și acceptată exact așa sunt, iubită pentru persoana mea, însă ei și-au dorit ca eu să devin prietenul perfect visat de ei, să mă schimb ca să fiu pe placul lor. M-am gândit că oricum a fi mare înseamnă să fii mereu deschis spre schimbare, așa că m-am lăsat transformată după dorințele circumstanțelor în care mă aflam, după lumea în care trăiam. Însă aceste relații și direcționarea vieții mele spre lucruri complet diferite de ceea ce știam eu nu mi-au adus bucuria pe care credeam că voi găsi în afara cercului familial. Într-o zi chiar am încercat să stau cât mai departe de casa mea, să fug cât mai departe de ei, tatăl meu chiar i-a fost frică că nu mă voi mai întoarce, însă toate drumurile duc acasă. Am fugit de biserică pentru că am avut întrebări și frământări legate de Dumnezeu, de viața mea de credință și nu îmi găseam locul pe scaunul dintr-o clădire, printre rugăciuni lungi și predici nesfârșite. Am încercat să fug de mine, de familia mea, de cei care mă urmăreau să îmi fure libertatea care nu îmi aparținea, neștiind că sunt captivă fricii de a fi ceea ce am fost creată să fiu.

Întrebarea provocatoare „Ce înseamnă acasă pentru tine?” m-a urmărit oriunde am mers de când a fost lansată de echipa Continental. Datorită acestui fapt, am așteptat cu nerăbdare să particip la concertul organizat cu ocazia turneului de lansare a noului album. M-am bucurat nespus când a venit clipa mult așteptată și când am intrat în sală, am știut, într-un fel sau altul, că seara aceea va fi ceva special. Concertul s-a deschis cu o piesă vioaie, cu versuri pline de semnificație care mi-au rămas întipărite în minte: „Oare-i posibil să mă-ntorc și să fiu primit din nou?” Amintiri ale răzvrătirii mele mi-au năpădit ființa și mi-am dat seama că de atâtea ori am încercat să fug de Dumnezeu de teama că s-ar putea ca El să nu mă mai dorească, așa cum nu m-au dorit prietenii mei sau oamenii din jurul meu pentru că nu eram ceea ce credeau ei că sunt. Însă tocmai aici e secretul unui Tată perfect: El știe mai bine decât mine cine sunt și totuși mă iubește cu o dragoste veșnică și așteaptă cu nerăbdare să mă întorc spre El. Piesele au curs una după cealaltă, îndemnându-mă și pe mine să cânt, să cred cuvintele puternice ale versurilor pe care le rostesc. Apoi, Continental, alături de orchestră și band, au început să cânte o piesă pe care o știam din auzite, dar pe care abia atunci am început să o înțeleg în profunzime. „Mă lași să te găsesc pe genunchi.” Singurul mod de a mă întoarce acasă este să mă pun pe genunchi, poziția din care nu mai pot să fug, pot doar să văd ce mică sunt eu și ce mare e nevoia mea de a avea cui să îi încredințez libertatea mea, de a-L avea pe El. Oricât m-aș ascunde de El, pot să Îl găsesc doar atunci cânt îmi smeresc viața și inima înaintea Sa și Îl las pe El să mă înalțe pe culmi de nevisat. Și în momentul când gândurile mele se centrau pe această imagine, a urmat piesa care spune: „Voi slăvi pe Mielul Gloriei.” Numai atunci când sunt acasă pot să Îl slăvesc pe El, doar în prezența Sa pot să descopăr că El este cel care a murit de fapt pentru mine și nu eu sunt cea care I-am dat exemplu dând totul, tot ce-am avut mai scump ca să fiu cu El. El este cel care merită Gloria și nu eu. Acasă este locul frângerii, al vulnerabilității, al sincerității, al dragostei adevărate, într-un cuvânt, al lui Dumnezeu.

După mulți ani de căutări a semnificației cuvântului esențial din viața mea, m-am întâlnit cu Întemeietorul și Creatorul acestui termen. Undeva înlăuntrul meu eu știam că El este singurul care mă poate împlini, că golul din inima mea care încercam să îl umplu are forma Sa, însă Tata a fost Cel care mi-a ieșit în întâmpinare. Spre uimirea mea, în loc să îmi dea pedeapsa bine meritată, Și-a deschis brațele larg și m-a primit din nou acasă, aproape de inima, acolo unde dragostea nu mai are sfârșit. Când L-am găsit pe Tata, am redescoperit iubirea de părinți și mi-am regăsit locul în familia mea, am înțeles importanța unei comunități, a unei biserici în viața mea și inima mea s-a lipit de copiii Săi. Toate drumurile mele au dus acasă pentru că acasă este Dumnezeu.

Concertul Continental s-a încheiat, însă bucuria pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu în acea seară îmi va înflăcăra mult timp inima. Am regăsit oameni deosebiți, prieteni dragi pe care nu i-am văzut de multă vreme, însă fericirea mea adevărată a fost să le văd fețele strălucind de dragostea cerească și inimile bătând pentru Casa divină pe care cu toții o așteptăm. Am ieșit în lumea reală mai binecuvântată și cu dorința de a împărtăși oamenilor adevărata viziune despre acasă, adevărată semnificație a acestui cuvânt. Inima mea, aflată acum acasă, în prezența Tatălui, a înțeles că mulți copii se rătăcesc spre drumul spre acasă și că eu sunt chemată să simt durerea pierderii și să aduc lumina veșnică a dragostei celor care și-au pierdut calea, să fiu o binecuvântare.

Sentința bine meritată întârzie să vină și, în locul meu ei, simt cum o mână caldă se așază pe umărul meu. Frica mea veche se reaprinde în mine și încerc să îndepărtez acea persoană pentru a putea fugi, însă orice putere m-a părăsit și rămân neputincioasă pe genunchi. Îmi dau seama că acum nu mai sunt în stare să fug și, privind printre lacrimi la Cel de lângă mine, zăresc un prieten drag pe care am crezut că L-am pierdut în pustie. Fără să aștepte o reacție din partea mea, brațele Sale mă înfășoară și mă strâng la pieptul Său. Ascultându-i inima cum bate regulat, întreaga mea ființă se relaxează și frica dispare din mine. Inspir aer în piept și simt un miros de praf și sânge învăluindu-mă. Depărtându-mă un pic de El, Îi privesc mâinile și picioarele care sângerează, iar Fața Sa, deși este plină de sudoare și praf, radiază de bucurie. Confuză și dornică să înțeleg, mă ridic în picioare și ies din casă. În praful pustiei văd niște urme de pași însângerate care se întind până departe în zare, unde privirea mea nu mai ajunge. Întorcându-mă în casă, înțeleg în sfârșit totul privindu-I ființa cum luminează întreaga încăpere. „Unde voi putea fugi de Fața Ta? Oriunde aș fi, Tu ești prezent, chiar și în pustie.” Mă uit în jur și văd urâțenia casei, murdăria ei. Citindu-mi foarte bine gândurile, Tata se apropie de mine, îmi ia fața în mâinile Sale și rostește blând: „Adevărată odihnă Ți-o poți găsi doar în Mine, în Cerul Meu, în prezența Mea. Acasă sunt Eu.”

 

Povestea unei vieți autentice care a zguduit inimi: Rachel Joy Scott

rachel-scott

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.”

(Filipeni 1:21)

            Cunosc acest verset pe de rost de când sunt mică și, deși cu buzele l-am spus de atâtea ori, nu m-am gândit niciodată că cineva de vârsta mea ar putea să îl și trăiască. Într-o zi, din pură întâmplare mi-am zis eu în acel moment, am dat peste trailer-ul unui film creștin care urma să apară, I am not ashamed. De la primele imagini care au apărut pe ecranul telefonului meu am simțit cum inima mea plină de temeri și de dorințele cel mai adânci este zguduită de ceea ce se desfășoară înaintea ochilor mei. Abia după ce am vizionat trailer-ul și a doua oară m-am oprit și, cutremurată în toată ființa mea de evenimentele relatate în film, mi-am dat seama că nu a fost o întâmplare că am dat peste acestă poveste a unei vieți autentice.

În anul 1999, în ziua de 20 aprilie, la liceul Columbine din statul Colorado, în Statele Unite ale Americii, doi elevi din an terminal, Dylan Klebold și Eric Harris, au ucis 12 elevi și un profesor, împușcând și rănind încă vreo 20 de persoane, creând astfel un masacru. Prima lor victimă a fost o elevă de doar 17 ani pe nume Rachel Joy Scott. După ce au împușcat-o de două ori în picior și o dată în spate și au văzut că încă trăiește, unul dintre băieți, Eric,  s-a apropiat de ea, a apucat-o de păr și ridicându-i capul pentru a se uita la el a întrebat-o: „Do you still belive in your God?” Fără ezitare, ea a răspuns simplu, dar hotărât: „You know I do.”  Provocat de răspunsul ei, Eric i-a spus: „Then go be with Him.” Și a împușcat-o în cap.

De la o vârstă fragedă, frica mea cea mai acută a fost cea de moarte. Nu știu exact când a început, dar de mică mi-a fost teamă de întuneric. Nu de întunericul propriu-zis, ci de ideea că în beznă s-ar putea ascunde cineva, care să mă omoare în timp ce dorm. Această frică mi-a acaparat așa de tare inima și mintea că uneori aveam coșmaruri din cauza aceasta și nu puteam să adorm decât foarte greu. După mai multe astfel de episoade, bunica mea m-a învățat să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea pace și liniște în somn și să las în mâna Lui grija unui posibil ucigaș care se ascunde în întuneric. Când coșmarul devenea de nesuportat și îmi chinuia întreaga ființă, gândul mi se îndrepta spre Tata și pentru un timp teama părea că dispare. Abia după foarte mulți ani, pe la vârsta adolescenței, am renunțat să mai dorm noapte cu o lumină micuță mereu aprinsă în cameră. Însă teama mea nu a dispărut odată cu această hotărâre. Mi-a displăcut enorm să aud predici despre moarte, mă lua cu fiori doar când auzeam acest cuvânt. Nu am îndrăznit niciodată să îmi deschid Biblia și să citesc cartea Apocalipsa din cauza aceste temeri. Când am realizat că frica de moarte dăunează relației mele cu Dumnezeu, am început să mă rog ca Tata să ia această teamă din viața mea. Însă abia când am văzut trailer-ul de la acest film am fost eliberată de această frică, pentru a fi înlocuită cu o dorință arzătoare: să fiu și eu gata să îmi dau viața pentru Cel care mi-a dat-o în dar.

Povestea lui Rachel Joy Scott, la prima vedere, pare a fi povestea oricărui copil crescut într-o familie de oameni credincioși. I-a fost arătată de la o vârstă fragedă calea pe care trebuie să o urmeze, iar la vârsta de 11 ani rugăciunile părinților ei și-au primit răspunsul când Rachel și-a afirmat propria credință, dedicându-și viața lui Dumnezeu. Nu a fost o persoană extrem de spirituală, a avut și ea momente când s-a aflat pe culmi de glorie, dar și clipe petrecute în vale. A fost ca și oricare alt adolescent de vârsta ei și, totuși, ceva a diferențiat-o de toți ceilalți: îl iubea pe Dumnezeu și își trăia credința fără rușine.

Pe data de 20 aprilie 1998, cu un an înainte de-a muri, Rachel a scris aceste cuvinte într-un jurnal: “I lost all my friends at school, now that I’ve begun to ‘walk my talk’, they make fun of me. I don’t even know what I have done. I don’t really have to say anything and they turn from me.  I have no more personal friends at school, But you know what? I am not going to apologize for speaking the name of Jesus. I am not going to justify my faith to them, and I am not going to hide the light that God has put into me. If I have to sacrifice everything I will. I will take it. If my friends have to become my enemies for me to be with my best friend Jesus, then that’s fine with me. I always knew being a Christian is having enemies, but I never thought that my ‘friends’ were going to be those enemies. If I have to give up everything, I will”.

„Pentru mine a trăi este Hristos.” Sunt impresionată de felul în care o tânără de vârsta mea, în anii cei mai frumoși din viață, a renunțat la prietenii ei, la ceea ce o lega de lumea aceasta, pentru a avea prietenia Celui pe care Îl numea cel mai bun prieten al ei. Nu i-a fost teamă că ceilalți o vor respinge pentru credința ei, a ales în ciuda tuturor circumstanțelor potrivnice să se agațe de Dumnezeu și să își găsească împlinirea în El. Mai mult de-atât, Rachel a fost gata să renunțe la tot, la anii tinereții, la momentele de distracție, la relațiile omenești, la tot ceea ce definește un adolescent de 17 ani, pentru a-și trăi viața într-un mod autentic.

Când am citit povestea ei, am rămas șocată de un anumit lucru: Rachel știa că va muri tânără. Le împărtășea prietenilor ei faptul că ea nu va ajunge să se căsătorească și nici să treacă peste vârsta de 20 de ani. Cu câteva luni înainte de a muri, a scris trei propoziții aparent atât de simple, și totuși atât de profunde: “This is my last year, Lord. I have gotten what I can. Thank you.

Cu ceva vreme în urmă, Dumnezeu mi-a pus pe inimă un gând: să mă ocup de genereția mea. Nu e o sarcină deloc ușoară, însă când am simțit această chemare am știut că Tata vrea să ducă la îndeplinire profeția rostită peste mine. Și înainte de a citi despre această eroină, am găsit un citat de-al ei care m-a străpuns până în adâncul sufletului: “God is going to use me to reach the young people, I don’t know how, I don’t know when.” Așteptam de atâta timp parcă o asigurare din partea Lui și El a găsit momentul potrivit să vorbească inimii mele. Planul Său este într-adevăr perfect și se împlinește în clipa cea mai potrivită.

Cu trei săptămâni înainte de a muri, Rachel Joy Scott a ajuns în contact cu cei doi băieți care o vor împușca mai târziu, Eric și Dylan. Amândoi au fost niște oameni destul de ciudați și misterioși, elevii evitându-i de cele mai multe ori. Însă Rachel a vorbit cu ei și le-a spus despre Hristos, încercând să îi facă să renunțe la mânia și la ura lor și să privească spre Cel care îi poate elibera, însă aceștia au luat cuvintele ei în derâdere. Deși ea nu a putut prevedea modul în care va muri, cred că Tata s-a folosit de ea chiar în acele momente pentru a le mai oferi o șansă acelor băieți de a se întoarce de pe căile lor rele.

Cu două ore înainte de a fi împușcată, Rachel a făcut un ultim desen cu ochii ei din care cădeau 13 lacrimi, reprezentându-i, prin inspirație divină, pe cei 13 oameni care au fost uciși în acea zi, și care atingeau un trandafir, transformându-se în sânge.  Acest desen este legat de un verset atât de cunoscut și atât de adevărat în viața lui Rachel: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât aceasta, și anume să își dea viața pentru prietenii lui.” (Ioan 15:13) Dragostea ei atinge inimile prietenilor din toată lumea și din atâtea generații pe care ea nu le-a cunoscut, dar pe care le-a influențat prin moartea ei.

„Iar a muri este un câștig.” Rachel Joy Scott și-ar fi dorit să ajungă misionară și actriță. Cele două slujbe par incompatibile, însă Tata îi cunoștea inima și, chiar dacă a murit, dorințele ei s-au împlinit. Înmormântarea ei, după cum susține Wikipedia, a fost televizată de-a lungul și de-a latul țării și a fost cel mai vizionat eveniment de pe CNN până în acel moment, mai popular chiar decât înmormântarea Dianei, prințesă de Wales. Povestea vieții autentice pe care a trăit-o a zguduit numeroase inimi cu trecerea anilor, făcând din ea o misionară a oamenilor tineri, dar și a tuturor care sunt gata să îi asculte istoria uimitoare scrisă de Creatorul Său.

Fiecare om își dorește ca numele său să rămână mereu pe buzele și în gândurile celor din jurul lui, să capete semnificație prin contribuția adusă omenirii prin eforturile sale. Numele lui Rachel Joy Scott a rămas ca o piatră de aducere aminte pentru generația sa a modului extraordinar în care Tata se poate folosi de viața unui tânăr care este gata să își trăiască autentic credința și să lupte până la capăt pentru ceea ce crede. Nu Rachel este cea care influențează oameni și astăzi, ci Dumnezeu ei, Cel care își desăvârșește planul perfect prin povestea ei.

Eu personal îmi doresc ca povestea mea să fie despre o viață trăită autentic, o poveste în care să se vadă degetul Tatălui mei preaiubit care o scrie cu atâta dragoste și pasiune, o poveste care să zguduie inimi prin puterea Numelui lui Dumnezeu. Nu numele meu va rămâne în istorie, ci Numele Său veșnic care schimbă generații și vieți într-un mod autentic, dând semnificație trăirii pe acest pământ și în eternitate.

„God’s reward is worth it all.”

Jubilate: cum poți fii vindecat de Dumnezeu prin muzică

Ia TOT ce sunt și ce pot fi, 

Ia TOT ce am și ce voi deveni,

Primește-mi darul și folosește-l

Așa cum vrei.

Îndemânări și pasiuni

Și ORICE plan doar Ție le supun.

Al Tău sunt, Doamne, Ție-Ți dau TOTUL

Orice-ar fi.”

(Jubilate, „Ia tot ce sunt”)

Privesc de pe ultimul rând cum sunt pregătite microfoanele pe scenă pentru concert. Se fac ultimele ajustări pentru ca totul să arate perfect și văd că deja câteva figuri se apropie, gata pentru a cânta. Încerc să mă ridic și eu, să mă alătur lor, dar picioarele și mâinile nu vor să mă asculte și mă țin blocată pe scaun. Nu înțeleg ce se întâmplă cu corpul meu, așa că încerc să mă calmez și să nu îmi las mintea să fie întunecată de gânduri negative. La urechi îmi ajung armoniile unei piese și mă străduiesc încă o dată să stau în picioare, să plec spre locul dorit, însă și de data aceasta fără rezultat. Trupul nu mai răspunde comenzilor date de mine. Îmi ridic ochii spre cer și încep să strig după ajutor. Cuvintele mele par să se lovească de tavan, fără un răspuns, și în urmă rămâne doar o tăcere inexplicabilă care taie în carne vie. O durere puternică îmi cutremură trupul și simt cum în sufletul meu o rană însângerată ia ființă. Orice urmă de pace din viața mea este spulberată sub talpa groasă a neîncrederii și o voce rece îmi șoptește că pot să mă descurc și singură. Încăpățânată și dornică să am totul sub control, încerc să îmi forțez fiecare celulă din corpul meu să mă asculte și să nu renunț la planurile mele. Reușesc să fac un pas micuț și picături de sânge din rană se aștern pe hainele mele, făcându-mă să îmi încleștez dinții și pumnii de durere. Îndemnată de aceeași voce încerc să mai fac un pas spre scenă, dar efortul mă seacă de puteri și mă prăbușesc neputincioasă pe scaun. Lacrimile, ascunse adânc în mine de ochii celorlați, țâșnesc cu putere din ochi. Îmi închid pleoapele pentru un moment de liniște, dar zgomotul produs de apropierea unor pași mă trezesc din reverie. Nu îmi ridic privirea înspre figura de lângă mine, așteptându-mă să aud cuvinte de mângâiere și de încurajare de pe buzele sale. Însă aceasta nu rostește nimic, ci așază calmă la dreapta mea un flaut și la stânga un caiet împreună cu un pix pe care le văd cu colțul ochilor. O privesc cum se depărtează de mine și îndrăznesc să admir obiectele pe care mi le-a pus alături. Imaginea lor îmi aduce noi lacrimi pe obraji și simt cum rana se deschide și mai tare, și mai dureros. Știu că nu trebuie să fac decât o singură mișcare pentru a pune mâna pe lucrurile de lângă mine, dar amintiri ale trecutului mi se derulează în minte și îmi crează impresia că nu mai are rost să mă mișc, nu voi reuși niciodată să mai părăsesc locul în care mă aflu blocată acum. Lacrimile se intensifică amestecându-se cu sughițuri și deși îmi aud numele strigat de diferite voci, nu mai încerc să mă ridic de pe scaun și continui să îmi plâng singură de milă. Deși sunt înconjurată de oameni, sunt mai singură și mai derutată ca niciodată și încep să cred că nimeni nu îmi mai poate lega rana acum, tot ceea ce pot să fac este să plâng și să îmi accept starea de bolnav.

„Nu ai vrea să vii la Cursul de Vară Jubilate?” Când am auzit această întrebare fiindu-mi adresată, în mintea mea s-a format în doar câteva secunde un răspuns ferm: NU. Însă pentru a fi politicoasă am spus că mă voi gândi la această propunere. De cum am ieșit din acea sală, ceva din mine îmi șoptea că nu mai are rost să mă frământ, hotărârea a fost luată. Însă din când în când, gândul îmi tot revenea în minte și încerca să îmi aducă la lumină prejudecățile fața de Cursul de Vară și propria persoană. În creierul meu un astfel de curs era catalogat ca fiind nepotrivit pentru vârsta și experiența mea, sunt prea mică, prea netalentată și inferioară pentru a merge într-un loc unde mă așteptam să găsesc doar muzicieni profesioniști, abia ieșiți din liceele de muzică. Nu mă simțeam pregătită nici măcar să aduc această propunere în fața părinților mei, așa că m-am gândit că este mai bine să renunț la idee. În ziua aceea a fost luată într-adevăr o hotărâre, dar nu de mine, ci de Dumnezeu care avea un plan special de vindecare a sufletului meu prin muzică.

Muzica a intrat în lumea mea din primii ani de viață prin cântările din Culegerea Jubilate și am crescut îngânându-le mereu în minte. La vârsta de 7 ani am avut primul contact cu un instrument, pianul, și mai târziu, în anul 2008, mi-a fost pus în mâini un altul, flautul. Timp de șase ani, am participat la diferite concursuri și olimpiade, și tot în acest timp am început să mă folosesc de vocea cu care m-a înzestrat Dumnezeu, cântând în diferite coruri și echipe de închinare în cadrul și în afara bisericii. Deși în niciun moment din viață nu m-am considerat a fi o persoană foarte pricepută în domeniul muzicii, de câțiva ani încoace am fost foarte implicată în lucrări care țin de acesta. A sta în față a devenit normalitate pentru mine, nu puteam să îmi imaginez lumea văzută dintr-un alt unghi. Însă când anul acesta Dumnezeu a ales să îmi schimbe perspectiva îngustă pentru a mă trece printr-o perioadă de așteptare și modelare, am început să fiu dezamăgită de propria persoană și să mă cert cu Cel care credeam că a încurcat de data aceasta planul pentru viața mea cu al altuia.

Într-o duminică, un prieten din biserică mi-a spus că a început să strângă formulare 2% pentru a câștiga o bursă la Cursul de Vară. Tentată de această idee provocatoare, am ales să fac un pas al credinței. Am crezut că voi reuși singură să strâng cele 20 de formulare, dar m-am înșelat amarnic crezând că propriile puteri îmi vor fi de-ajuns. Părinții mei au fost alături de mine să mă ajute și să mă determine să merg înainte. Când am predat codurile formularelor depuse și am primit o bursă din partea Fundației Jubilate, am știut că experimentată sau neexperimentată, pregătită sau nepregătită, talentată sau netalentată, nu mai există cale de întoarcere acum, ci doar o cărare pe care Dumnezeu îmi arată că trebuie să o urmez.

„Există un sunet și un murmur al universului, un cântec de laudă ale cărui vorbe și cuvinte rămân pentru moment neinteligibile urechii umane. Ce bucurie și ce mângâiere găsim în faptul că Dumnezeu ascultă fiecare rugăciune murmurată sau chiar nerostită. Bucuria negrăită, suspinul și chiar frământarea inimii omenești, care tânjește după Creator, acestea sunt cântece de laudă pentru El.” (Ioana Bivolaru)

Cântarea a fost întotdeauna pentru mine un moment de bucurie, nicio clipă nu mi-ar fi trecut prin gând că aș putea împleti notele unei piese cu durerea și dezamăgirea. Când am pășit pentru prima dată în sala de repetiții de la Cursul de Vară, am simțit că inima mea nu este în întregime gata să cânte. Cuvinte frumoase se înșiruiau pe partituri, însă eu mă simțeam derutată și blocată undeva în timp, în timp ce toți ceilalți păreau să audă de la început o muzică deosebită la care eu eram încă surdă. De-a lungul zilei am încercat să nu mă mai concentrez pe această durere a mea și să afișez încântarea care îmi anima ființa, dar lipsită de bucuria adevărată după care tânjeam. La cursul de canto, de cum m-am alăturat celorlalți, am încercat să mă țin cât mai tare pe poziție și să nu mă fac deloc vulnerabilă, să nu îi las pe niște oameni pe care abia i-am cunoscut să pătrundă în sufletul meu. Mă uitam la ceilalți cu o privire critică și mă gândeam cât de nesiguri sunt pe ei, pe vocile frumoase cu care sunt înzestrați. Însă când am fost întrebată ce așteptări am de la aceast curs, mi-am dat seama mai mult ca niciodată că și eu mă luptam cu același lucru pe care îl criticam. Îmi doream să realizez că sunt într-adevăr talentată și să am curajul să îmi folosesc în continuare la maxim darul primit. Însă nu știam ce să fac, nu mă simțeam pregătită să mă deschid încă, așa că am mers la cursul de formații vocale în închinare cu aceeași atitudine de superioritate. După atâția ani de slujire, aveam impresia că știu cum să mă închin și că experiența pe care o am până acum mă califică să slujesc, așa că nu mă așteptam să învăț ceva nou. Cursul acesta ar trebui să fie despre cum să știi să alegi piesele, cum să unești o echipă de închinare, despre acustica unei săli, despre cum poți cânta mai bine, și prima zi nu mi-a contrazis presupunerile. Am venit la Cursul de Vară cu o mare povară și cu o rană pe care nu știam cum să o ascund mai bine. Am crezut că voi putea scăpa de ziua de luni cu o bucurie falsă pe buze, dar înainte de a merge la culcare ne-a fost prezentată provocarea săptămânii: să scriem un psalm bazat pe o experiență avută de curând, sau mai demult, sau pe baza anumitor sentimente de care suntem copleșiti adesea. Mintea mea parcă era pregătită să renunțe înainte de auzi aceste cuvinte, așa că m-am gândit că nu mai are rost să mă frământ, oricum nu am nimic special de spus. M-am pus la culcare liniștită crezând că săptămâna va trece așa cum am plănuit-o, ușor și fără niciun fel de provocări.

Ziua de marți a început ca oricare alta și totuși, de cum am deschis ochii, am simțit că ceva se va schimba în viața mea în acea zi. Înconjurată de atâtea fețe necunoscute, am început încă de la micul dejun să ajung să cunosc cât mai mulți oameni. Cu fiecare figură nouă eram tot mai uimită din câte orașe din România, și chiar și din străinătate, ne-a adunat Dumnezeu la Cursul de Vară Jubilate. Atunci am început pentru prima dată să mă gândesc că ceva special mă așteaptă în săptămâna aceasta și dacă nu mă deschid, s-ar putea să pierd ocazia și să plec acasă așa cum am venit. Mă aflam din nou în față, în fața atâtor oameni, dar de data aceasta simțeam altceva. Nu eram singură, toți cântau împreună cu mine și nimic nu mă făcea mai deosebită decât ei. Toți avem talent, fiecare dintre noi suntem înzestrați de Dumnezeu și acela a fost momentul în care am ales să îmi deschid inima în fața acestor oameni și în fața Celui care mă aștepta de atâta timp. Când a venit momentul pentru ansamblu coral, am mai făcut un pas și am ales să nu mai renunț la luptă, mai bine să fiu provocată de experiențele pe care le trăiesc. Nu m-am mai speriat de piesele care necesitau muncă și seriozitatea după care am tânjit, mi-am adunat tot curajul să mă dedic cu totul și să Îl las pe Dumnezeu să îmi arate ce are pregătit pentru mine. Am început să mă simt un alt om și am crezut că pentru o singură zi sunt destule schimbări. Însă, în timpul prânzului, când am auzit că se va face un grup instrumental, am simțit din nou dorința să fug din calea chemării care mi s-a făcut și să mă ascund de ochii celorlalți. Inima îmi bătea cu atâta putere încât mi se părea că în orice moment îmi poate ieși din piept. A fost nevoie de doi prieteni adevărați care să mă împingă de la spate literalmente, să îmi dea cu blândețe șutul în fund de care aveam nevoie în acele momente. Abia am început să mă bucur de muzica pe care instrumentul meu o poate oferi și să încep să am încredere din nou în mine, și m-am trezit într-o altă sală unde mă aștepta o altă surpriză. Când profesorul nostru de Formații vocale ne-a anunțat că vom analiza constructiv echipa de închinare din acea dimineață, am rămas mască și orice prejudecată s-a topit sub flacăra arzătoare a curiozității. „O inimă și o gură”, o echipă care să conducă oamenii în închinare m-a determinat să realizez că nu știu nici cele mai elementare lucruri despre adevărata închinare. Nu mai puteam să stau în zona mea de confort, așa că mi-am golit mintea de tot ceea ce știam până atunci și mi-am adus rana în lumina adevărului. La sfârșitul zilei, când am pășit în cameră, am simțit o dorință fierbinte de a-mi lua caietul și a începe să scriu. Cuvintele au început să curgă de la sine, dar atunci nu am realizat ce am așternut de fapt pe hârtie.

Zilele au trecut una după alta și în fiecare moment am fost binecuvântată tot mai mult. Cu fiecare clipă petrecută la Cursul de Vară, Dumnezeu s-a folosit de oamenii din jurul meu să lucreze la viața mea, să mă vindece. Departe de casă, dar înconjurată de piese dragi sufletului meu și de persoane deosebite în care văd chipul Său am simțit pentru câteva momente că mă aflu în adevărata mea casă, m-am simțit mai aproape de cer. „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psalmul 51:10) Niciodată în viață nu am simțit aceste cuvinte atât de real creionate în fața mea ca și atunci când m-am rugat alături de femei speciale din atâtea locuri la grupurile mici, când am cântat din toată inima la repetițiile de ansamblu coral, când am învățat să fac parte dintr-o echipă de închinare care Îl slujește cu-adevărat pe Cel care merită lauda. Am învățat să trăiesc deschizându-mi inima și mâinile în fața noilor mei prieteni și să nu mă mai ascund în spatele cuvintelor și fricii de respingere. Însă, mai presus de toate, am învățat să îi ofer cântarea mea împletită cu suspinele dezamăgirii și ale durerii, să Îl las pe El să o tranforme în bucurie cerească. Săptămâna se apropia de sfârșit și eu mă simțeam binecuvântată peste măsură, însă Dumnezeu mai avea încă multe pregătite pentru mine.

Sâmbătă a avut loc un moment special, „Cântați o cântare nouă”, în care diferite persoane care au scris o piesă nouă în cadrul Cursului de Vară au fost invitate să o prezinte în fața tuturor. Am fost uimită să văd tineri de vârsta mea cu o partitură în mână scrisă chiar de ei, am văzut dovada vie că Dumnezeu lucrează într-un moment minunat și prin aparent cele mai slabe vase. Și el a ales să se folosească și de mine în acea zi. La îndemnul unei prietene din echipa Jubilate, am pășit și eu în față să spun povestea îndurerată și miraculoasă a unui psalm, povestea de boală și vindecare a surorii mele. (Scrisoare către sora mea) Am spus de nenumărate ori această mărturie, dar de data aceasta am experimentat ceva cu totul diferit pentru că am povestit despre propria mea vindecare. Prin lacrimi, o inimă zdrobită dedicată, un duh frânt de mânia a 8 ani de zile, Dumnezeu s-a atins de rana mea chiar în acele momente. M-am bucurat să îmi pot citi propriul psalm, terminat în sfârșit prin îndurarea Celui ce dă cuvintele potrivite la momentul potrivit. În timp ce vorbeam, am realizat că acesta este psalmul vieții mele, cel cu care mă identific în fiecare moment de durere și bucurie din viața mea. Când m-am așezat din nou pe scaun, cu obrajii udați de lacrimi și cu un zâmbet adevărat pe față, mi-am dat seama că acum inima mea este gata în întregime să cânte Slava Domnului care îmi este de atunci mereu pe buze. Am crezut că El a lucrat în acele momente doar la sufletul meu rănit, dar cuvintele inspirate de Duhul Său cel Sfânt au încurajat mulți oameni din sală. Am fost copleșită din plin de îmbrățișări sincere și de vorbe inspirate de adevărata dragoste cerească. Inima mea sălta de bucurie pentru că am văzut cu ochii mei cum se poate folosi Dumnezeu într-un mod extraordinar de cel mai slab vas prin psalmul unei vieți schimbate.

Tată, sufletul meu tânjește după o cântare pe care mintea mea nu a reușit încă să o pătrundă și pe care ochii mei nu au reușit să o vadă. Încerc să îmi ridic vocea spre Tine, dar o durere îmi apasă oasele și mă prăbușesc pe un pământ pustiu și sterp. Privesc spre cer căutând ajutor și tot ceea ce găsesc este o tăcere dureroasă din partea Ta. Doamne, unde ești? Ești pe tron pregătindu-mi cântarea mult dorită sau ești aici, cu mine, mângânidu-mi inima zdrobită? (Selah) Nu m-ai părăsit. În pustiu Tu mi-ai transformat gemetele în cântari de laudă și pământul sterp L-ai făcut rodnic pentru mine. Ți-ai întors fața spre mine și inima mi s-a umplut de bucurie. (Selah) Acum înțeleg că Tu ești peste tot. Ești cu mine pe munte să mă sprijinești cu dreapta Ta biruitoare, dar ești alături de mine chiar și în vale să îmi legi rănile. Tu ești totul în tot pentru mine, o nesfârșită sursă de viață, Tată. Știu că nu va mai trece mult timp până când cântarea de laudă mult dorită își va găsi împlinirea deplină în fața tronului de sus, într-o bucurie nesfârșită.

Ziua de duminică a fost încununarea clipelor binecuvântate trăite în acea săptămână. Cu o durere de cap puternică și cu stresul pompându-mi în vene, m-am simțit secătutită de puteri, dar Tatăl meu mi-a pus în inimă cântarea perfectă umplută de emoții cerești. El mi-a împlinit în acele momente rugăciunile negrăite. Când una dintre fetele de la Curs și-a spus experiența proprie despre Psalmul 23, am izbucnit în lacrimi și am simțit cum Dumnezeu în sfârșit a închis rana sufletului meu. Mi-am pregătit flautul și când a început cântarea, cu lacrimile sclipindu-mi în ochi, am putut să mă bucur să îi spun din toată inima: „Tu ești Păstorul vieții mele. Ia tot ce sunt, nu mai păstrez nimic pentru mine, ia tot ce voi deveni, viitorul meu Îl las în mâna Ta. Darurile mele ți le ofer, folosește-Te cum știi Tu mai bine de ele. Tu ai planul perfect pentru viața mea, îndemânările și pasiunile mele le așez la crucea Ta. A Ta sunt de acum în întregime și orice ar fi, am încredere că în orice vreme Tu îmi vei deschide urechile să aud cântecul de laudă pe care Tu Îl dorești.” Piesa s-a terminat, dar viața mea s-a umplut de prezența Sa și inima mea parcă nu mai vroia să se oprească din cânt. Cerul s-a deschis în acele momente pentru mine și am putut păși pentru o clipă să admir frumusețea Tatălui meu preaiubit. L-am privit în ochi și I-am spus cu sinceritatea unui copil: „Mulțumesc că în acea zi Tu ai luat hotărârea în locul meu.”

Cursul de Vară Jubilate a fost o binecuvântare trimisă special din cer în viața mea. Mă bucur că am putut trăi clipe de har în mijlocul laudelor alături de oameni atât de deosebiți. Dumnezeu nu m-a dezamăgit nici de data aceasta și a făcut mai mult decât aș fi putut cere sau concepe eu vreodată cu mintea mea limitată. El a vindecat rana mea atunci când am crezut că nimeni nu mă poate scoate din acestă stare bolnăvicioasă și mi-a arătat că planul Său pentru viața mea este perfect. Mă rog ca nimic din ceea ce s-a întâmplat să nu fi fost la întâmplare și într-o zi Creatorul meu să poată spune despre mine, ca și despre David, că sunt un muzician după inima Sa.

Deodată, în timp ce lacrimile încep să se amestece cu sângele rănii, o lumină aproape ireală împresoară locul în care mă aflu. Inima mea tresaltă de frică, dar atingerea delicată a unui deget îmi zdrobește orice rețineri și îmi alungă prejudecățile. Încerc să privesc la fața Celui care pășește cu încredere spre mine, însă prezența Sa îmi copleștește ființa și mă prăbușesc în lacrimi în fața măreției Sale. Cu blândețe, Tata mă ia pe brațe și mă așează cu gingășie pe primul rând. Îmi șterge lacrimile de pe obraji și îmi șoptește cu dragoste: „Te iubesc cu o iubire veșnică.” Aceste cuvinte îmi sunt de ajuns pentru ca inima mea să fie umplută de bucurie. Cu zâmbetul pe buze, privesc spre scenă încă așteptând un răspuns. Tata, în fața căruia totul este gol și descoperit, mă ia de mâini și rosește blând: „Doar ai răbdare și Eu îmi voi împlini promisiunea față de tine, draga mea.” Închid ochii și cuibărindu-mă în îmbrățișarea Sa, aleg să îmi las planurile în mâna Sa și să mă bucur împreună cu El de concert. Tăcerea se așterne între noi, însă este mai grăitoare decât o mie de cuvinte pentru că doar așa pot auzi susurul universului care mă cheamă pe nume.

Dacă vrei să afli mai multe despre Fundația Jubilate sau vrei să te implici în vreun fel în lucrările echipei, vizitează site-ul oficial: jubilate.ro

 

Tatăl meu deosebit

„Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.”

Efeseni 6:2-3

         Îmi iau telefonul în mână și încep să citesc cuvintele scrise cu mult timp în urmă. Rostind fiecare frază cu nerăbdare și emoție, un zâmbet larg se creionează pe fața mea fericită. Învăluită în litere și silabe, mă simt al nouălea cer pentru că pot în sfârșit să petrec cu el acel moment după care am tânjit așa de mult. Undeva în adâncul inimii mele se ascunde o fărâmă de amărăciune, de dezamăgire față de comportamentul său, dar încerc să uit și să mă bucur de această clipă atât de specială. Deși nu pot să îi privesc chipul în timp ce citesc, simt cum chipu-i îngândurat se înseninează. Timpul pare să stea în loc pentru mine, oferindu-mi o portiță de scăpare de la lumea reală. Privindu-mi chipul care se oglindește în ecranul telefonului, descopăr că acest moment nu este despre cine are dreptate și cine nu, despre care dintre noi strigă mai tare și are ultimul cuvânt în discuție, ci este despre intimitatea unei clipe trăite de un copil alături de părintele său, timp special oferit doar celor doi. Cuvintele citite devin tot mai puține până când nu mai rămâne nimic de rostit. Îmi ridic ochii cu nerăbdarea clar oglindită în ei și simt cum mi se umplu de lacrimi de bucurie privindu-i chipul umbrit de un zâmbet sincer și contagios. Liniștea se așterne între noi, dar curând vocea sa blândă și iubitoare răsună în bucătărie: „Sunt mândru de tine.” M-am aruncat în brațele lui fericită pentru că acesta este momentul perfect demult visat. Orice umbră de supărare, de neiertare, de gelozie, de mândrie rănită dispare dintre noi. Nu mai rămâne în urmă decât dragostea, tandră și veșnică. Acum simt în sfârșit că nu mai sunt doar fiica cea mai mare, doar copilul lui, sunt din nou prințesa lui tata. Îl privesc cu bucuria creionată pe trăsăturile părintești și îi mulțumesc lui Dumnezeu în gând pentru că mi-a dat în dar un tată deosebit, tatăl pământesc pe care nu l-am meritat.

            Te-ai gândit vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă ai fi avut părinții prietenilor tăi? Eu de multe ori mi-am creionat un astfel de scenariu în mintea mea, o zi „perfectă’ în compania unei alte familii. Însă mai tot timpul, când am fost supărată pe tatăl meu, mi-am dorit în mânia mea ca altcineva să îmi fi fost părinte. Cu mama a fost aproape întotdeauna destul de ușor să ajungem la un punct comun, dar cu tata a fost o luptă grea de fiecare dată pentru că am trăit cu impresia că el este inamicul meu. M-am uitat ochii lui și pentru că m-am văzut pe mine în ei, am început să cred că noi niciodată nu vom reuși să avem relația după care eu am tânjit.

            Prințesă: acesta este cuvântul cu care m-am identificat încă din copilărie. Mi-a plăcut întotdeauna ideea de a fi o prințesă, îmbrăcată cu rochii lungi și purtând pe cap o coroană, așteptând cu nerăbdare venirea prințului ei iubit pe un cal alb. Deși nu am avut niciodată rochii prea elegante și nici o coroană adevărată, am avut cea mai importantă parte din viața unei prințese: prințul, tatăl meu. Nu a venit pe un cal așa cum visează toate fetele, ci a venit cu pași nerăbdători să îi facă simțită prezența încă din întâia zi a primei sale fiice. A fost nevoie doar de o singură privire pentru că a fost dragoste la prima vedere. Eu am devenit prințesa lui și el prințul meu. Deși timpul trecea, dragostea mea pentru el nu se diminua, era încă preferatul meu. Chiar și atunci când mă pedepsea sau nu îmi dădea voi să fac tot ceea ce vreau, după ce am vărsat multe lacrimi am înțeles că o face din dragoste pentru a-și proteja prințesa. Mă mândream cu el tuturor și nu îmi era rușine să spun cuiva că este tatăl meu. Însă cu cât anii treceau, ochii mei au început să se deschidă spre lume, mai bine zis să se închidă în perioada adolescenței. Nu am mai văzut în el prințul meu iubit, ci un adversar care încearcă cu orice preț să îmi distrugă visul de prințesă. Am început să îmi doresc alte lucruri de la viață, multe dintre ele concepute în dorința de a fi exact opusul a ceea ce vrea tatăl meu de la mine. Am simțit că trebuie să îi dovedesc că merit iubirea lui și aprecierea sa părintească, să îi arăt că pot fi la fel de bună ca și el fără ajutorul său și pe propriile mele picioare. Am crezut că vrea să mă controleze neîngânduindu-mi să îmi fac cont de Facebook sau de email și să mă țină toată viața ascunsă de „adevărata” lumea. Am experimentat pe propria-mi piele ce înseamnă să fi sufletește o prințesă fugară. M-am aruncat singură în gura prieteniilor false și dezamăgitoare, speranțelor deșarte, promisiunilor neîmplinite, iubirii copilărești și prințul meu nu a mai fost acolo să mă păzească așa cum a făcut-o odată. Însă ceea ce eu nu am știut atunci este că el m-a vegheat de departe și a avut încredere în mine, știind că voi lua decizia corectă și mă voi întoarce într-o zi acasă. O mică întâlnire la KFC, o plimbare prin parc, o cafea la Starbucks, o îmbrățișare caldă au fost gesturile lui de a-mi aminti cine sunt: prințesa lui. A fost nevoie să mă trezească Dumnezeu la realitate cu lacrimi în ochi și inima zbuciumată. Doar după ce am dat cu mândria de pământ și am lăsat în urmă imaginea unei lumi perfecte, am ajuns să mă arunc din nou în brațele tatălui meu și să îi mulțumesc că mi-a oferit viața unei prințese. A fost nevoie de mult timp să realizez că ceea ce am în fața mea este un dar nemeritat, tatăl meu deosebit.

            Deosebit nu înseamnă că viața noastră este perfectă, că nu ne mai certăm și nu mai strigăm unul la celălalt din când în când, că nu mai vedem defectele celuilalt. Relația noastră a devenit deosebită pentru că Dumnezeu a construit-o, o construiește și o va construi în fiecare zi într-un mod așa de perfect, mai minunat decât dacă am fi creionat-o noi cu mâinile noastre imperfecte și pământești. E nevoie în fiecare zi ca eu să renunț la mine, la dorințele mele, la planurile mele „perfecte” și să îl las pe Tatăl divin să își desăvârșească lucrarea în viața mea cu privire la tatăl meu, și nu doar în privință lui, ci în toate domeniile.

            Relația dintre un tată și copilul său se clădește pas cu pas deoarece are nevoie de mult timp, răbdare și dragoste pentru a deveni ceea ce noi numim „naturală”. Într-o lume în care părinții par sa nu mai aibă importanță în ochii copiilor și tații uită ce responsabilitate imensă au pe umerii lor, învață să te bucuri de binecuvântările nemeritate din viața ta care se află chiar în familia ta. Tatăl este un dar pentru tine și poate să prindă viață dacă îl privești prin ochii lui Dumnezeu, ca pe un tată deosebit.

„Acel care ne dă totul din belșug spre binele nostru și gloria Lui.”

Plânsul: medicament pentru durerea sufletului

„ Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijinește totdeauna. Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.”

Psalmul 94:18-19

 Imagini dintr-o poveste dureroasă dansează în fața mea, deschizând în cel mai ascuns cotlon o rană veche. Contururi și forme diferite, și totuși parcă mi se creionează înainte aceeași poveste trăită acum 8 ani. Simt cu zidurile din sufletul meu, ținute în picioare atâta timp de o mutră serioasă și doi ochi triști, dar niciodată înlăcrimați, se frâng încetul cu încetul cu fiecare scenă care se conturează pe ecran. Zăgazurile inimii mele sunt în sfârșit eliberate, dar mândria mea încearcă să le pună piedici în cale, să le oprească curgerea naturală. Încerc să îmi concentrez atenția și privirea pe imagini, dar lupta din suflet mă sufocă, mă seacă de puteri. Mă străduiesc să respir în încercarea de a opri cascada ce dorește să își facă loc însă este mult prea târziu: frângerea a avut loc. Lacrimile, ascunse și zăvorâte atâta timp în inima mea, se revarsă în sfârșit pe obrajii mei obosiți de bucurie falsă și maturitate forțată. Închid ochii. Un glas din stânga mea rostește încet: „Poți să plângi.” Pot să plâng în sfârșit. M-am ascuns în spatele unei măști de fier timp de mulți ani și acum este vremea potrivită să o dau jos, să îmi dau voie să trăiesc. Lacrimile curg încă pe obraji și, în loc să mă simt năpădită de rușine, o mângâiere dumnezeiască îmi revigorează sufletul. Privind din nou povestea care se desfășoară în fața ochilor mei, zâmbesc în sinea mea: pot să plâng.

Sunt momente în viață în care stai pe culmi și privești cu admirație frumusețea perspectivei ce ți se deschide în fața ochilor. Sunt clipe în care însă te simți aruncat cu brutalitate într-o vale a plângerii și toată perspectiva pare să se fi pierdut în neant. Și mai sunt acele momente absolut deosebite în care plângi ca și cum te-ai afla în valea plângerii și te înalți ca un vultur apoi pe culmile înalte, momente pe care doar Duhul Sfânt le poate face speciale.

Nu pot să îmi amintesc exact momentul în care mi-am pus această mască, dar știu cu siguranță că în acea clipă am uitat cum este să plângi. Mi-am ascuns sentimentele în spatele unui zâmbet fals, chiar și în momentele în care am simțit exact contrariul, și mi-am îmbrăcat trupul într-o maturitate forțată, în dorință de a fi pe placul tuturor. Ani de-a rândul au trecut și în mintea mea a început să se contureze o minciună: „Eu nu pot să plâng.” Am crezut că aceasta este normalitatea mea și că viața mea se află pe făgașul ei natural. L-am mințit pe Dumnezeu în față spunându-I: „Mă încred în Tine.” când eu de fapt am încercat să îmi controlez fiecare emoție ca și într-o scenă de teatru cu fiecare fibră a ființei mele. Mi-am închis lacrimile cu lanțuri grele și cu gratii groase în cel mai adânc loc al inimii mele pentru a fi sigură că îmi voi putea controla sentimentele după placul celorlalți. Timpul a trecut și eu am lăsat, cu bună știință, să crească în mine o rană a sufletului. Am ignorat durerea, am crezut că sacrificiul pentru impresionare celor din jur o va estompa. M-am înșelat singură timp îndelungat că plânsul nu rezolvă nimic, este doar pentru cei slabi. Rana s-a adâncit până a ajuns să îmi trezească amintiri pe care le credeam demult apuse. În mijlocul luptei mele cu această boală a sufletului, Dumnezeu nu m-a uitat. Cu fiecare ocazie El a încercat să îmi dea masca jos de pe față, să îmi ofere adevărata mea înfățișare. Pe genunchi în mijlocul unei mulțimi de oameni, pe canapea înconjurată de familia mea, la un răsărit de soare acompaniată de cântecul vesel al păsărelelor, am primit medicamentul potrivit pentru rana sufletului: plânsul.

Când am lăsat în urmă posibilitatea respingerii celor din jur pentru exprimarea adevăratelor mele emoții și mi-am dat voie să fiu din nou eu, am descoperit un lucru minunat: că plânsul este pentru cei puternici. Trebuie să ai curajul să accepți frângerea și să lași puterea sa vindecătoare nu doar în minte și trup, ci mai ales în suflet. A fost nevoie de mult timp, dar într-un sfârșit am înțeles: a plânge este normalitate umană.

Zâmbind, cu lacrimi în ochi și pe obraji, privesc soarele cum răsare doar pentru mine. O nouă dimineață, un nou început pentru o viață în care vindecarea a început. Valea plângerii se află acum undeva în trecut, acum pot porni în călătorie spre culmile înalte călăuzită de șoapta Duhului Sfânt. O nouă zi pentru a trăi acele momente cu-adevărat deosebite dăruite de Dumnezeu mie.

ȘI PLÂNSUL ÎȘI ARE VREMEA LUI.

DSC_9118

Acasă

Poți spune că sunt doar un om
Că povestea mea-i ca toate celelalte,
M-am născut, trăiesc și-o să mor
Și voi fi judecat după fapte.
Dar sigur am drumul meu,
Nu am niciun semn de întrebare.
Câteodată e greu să fiu eu,
Dar nu vreau să fiu un oarecare.

Vreau să cânt, să visez și să râd
Să nu uit să mă joc câteodată.
Și-atunci când în lume voi pleca,
Să nu uit să mă-ntorc acasă.
(Smiley, „Acasă”)

Răstignit pe o cruce, cea mai rușinoasă formă de pedeapsă a romanilor, cu durerea vibrându-i puternic în urechi ca niște tobe, gândul îi fuge spre singurul unde ar vrea să fugă și picioarele lui: acasă. O imagine copleșitoare i se deschide înainte și inima începe să îi bată din ce în ce mai repede. Tatăl, cu brațele deschise și cu un zâmbet larg pe buze, așteaptă cu brațele deschise pe cineva, în timp ce mama, râzând cu lacrimi de bucurie, stă în spatele lui anticipând cu nerăbdare sosirea celui mult așteptat. Deodată, din capătul opus, apare un copil fugind cât poate de repede cu picioarele-i micuțe. Nu încetinește când se apropie de cei doi părinții, ci se aruncă cu toată forța în brațele calde ale tatălui. Mama își întinde și ea mâinile înspre cei doi, făcând astfel ca îmbrățișarea să fie completă. Imaginea începe să își piardă conturul și în mintea răstignitului se conturează acum un singur gând: acasă înseamnă împlinire. Durerea îi chinuie din nou picioarele și mâinile însă o rană și mai adâncă, cea a sufletului, îi atacă ființa în care parcă se sufocă. Ar vrea să uite de ce a lăsat în urmă siguranța pentru fericirile de moment, ar vrea să își poată șterge din memorie amintirile faptelor sale nevrednice de dragostea părintească. Inima sa tânjește după acasă, dar o voce îi spune că este prea târziu pentru regrete, sudoarea amestecată cu sânge care îi curge pe trup întărind acest lucru. Imobilizat pe cruce, își întoarce capul ușor înspre Isus, cel pe care trecătorii îl batjocoresc și îl numesc Împărat al Iudeilor. Privindu-i fața contorsionată de atâta durere și sânge uscat, privirea îi este atrasă de ochii acestuia. Strălucesc ca niște făclii în întunericul care s-a așternut în jurul lor și parcă îi vorbesc lui șoptindu-i cuvântul care îi face să tresalte inima, speranță. Pentru el ființa lui Isus nu mai este cea a unui simplu vinovat, ci este întruchiparea și împlinirea dorințelor sale fierbinți. Acest Împărat al Iudeilor este acel acasă după care tânjește fiecare celulă a trupului său. O voce batjocoritoare îl trezește la realitate din somnul gândurilor sale: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine însuți și mântuiește-ne și pe noi!” Se uită la tovarășul său, răstignit și el pe o cruce la doar câțiva metri depărtare, și cu un foc nou în inimă, îl înfruntă rostind: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău.” Este prea târziu ca să se mai ascundă de lumina care îi răsare în suflet, așa că dă glas gândurilor sale arzătoare: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Răspunsul lui Isus a fost ecoul care l-a condus înspre adevărata sa casă: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Tâlharul de pe cruce știe că acum și-a găsit împlinirea, acum se află în brațele calde ale Tatălui său, acasă.

În ultima zi din anul 2015, am avut ocazia, mai bine zis am fost provocată la propriu să explic în câteva cuvinte ce înseamnă acasă pentru mine. Nu am fost pregătită să vorbesc, mă aflam pe punctul de a plânge și mă simțeam în stare să rostesc nici măcar un cuvânt. De la început am izbucnit în lacrimi și nu am reușit să îmi dau seama dacă cineva chiar înțelege ceea ce spun însă mi-am spus povestea. „Vara trecută am fost foarte mult plecată departe de casă, de părinții, de familie și în timpul călătoriilor mele am realizat un lucru: este important să mă întorc acasă. Știu că există momente grele în familie și că nu este întotdeauna ușor să te înțelegi cu părinții tăi, dar este important să știi că te poți întoarce la ei și că le poți spune: „Am nevoie de voi.”. M-am rugat foarte mult ca Dumnezeu să îmi dea o prietenă cu care să vorbesc de fiecare dată când simt nevoia și El mi-a scos-o în cale pe mama mea. Dumnezeu m-a învățat multe lecții și îi mulțumesc că El m-a învățat și smerenia prin aceste experiențe prin care a trecut. Și îi mulțumesc Lui pentru că m-a pus în această biserică pentru că aici mă simt acasă.” A fost simplu și m-am așezat jos gândindu-mă că a fost un dezastru total, deși undeva în inima mea mă bucuram că am putut să rostesc fără teamă ceea ce am avut pe suflet. La sfârșitul programului și chiar în zilele ce au urmat, diferiți oameni au venit și m-au încurajat, au plâns și s-au bucurat că prin mine Dumnezeu s-a folosit să ajungă la inimile lor. Până în acea clipă nu am realizat cât de important este pentru fiecare om acest cuvânt „acasă” și câtă semnificație capătă el în inima fiecăruia. M-am bucurat că m-am făcut vulnerabilă, un lucru deloc ușor pentru mine, pentru ca Dumnezeu să se folosească de slăbiciunile mele și să îmi conducă din nou pașii înspre locul după care îmi tânjește inima: acasă.

Nu am fost niciodată un fan al artiștilor români sau a muzicii pe care o interpretează aceștia. Nu am stat să analizez versurile altor melodii decât a celor creștine pe care le ascult în general. Însă în ultimul timp am ajuns să descopăr că nu doar pocăiții scriu lucruri cu însemnătate, ci fiecare artist are felului de a se exprima dincolo de cuvinte. Nu știu exact de ce, dar Smiley a fost primul care m-a atras să explorez printre versurile pieselor „necreștine”. De ce ar crede el că este important ca tinerii să asculte o piesă care vorbește despre acasă când majoritatea abia așteaptă să fugă cât mai departe de ea? De ce ți-ai pierde timpul să scrii o piesă despre acasă când lumea are atât de multe de oferit? Ce a reușit să descopere Smiley scriind această piesă care pare copilărească la prima vedere?

Fiecare om este doar un om la prima vedere, cu toții ne naștem, trăim și după aceea murim. Fiecare are un vis în viață și un drum pe care trebuie să îl urmeze, un destin de împlinit. Fiecare are o poveste care pare să se asemene cu toate celelalte și totuși fiecare dintre noi își dorește în adâncul sufletului lui să fie unic și deosebit, nu doar un oarecare pe acest pământ. În sufletul fiecăruia dintre noi se dă o bătălie între a fi speciali și a fi normali, o luptă care își găsește victoria, răspunsul mult așteptat doar acasă. Acasă e locul unde suntem cel mai vulnerabili, locul unde nu ne mai putem ascunde după măști și suntem nevoiți să fim noi înșine, locul în care inima noastră își găsește liniștea pacea, împlinirea. Acasă este locul unde trebuie să ne întoarcem după ce am călătorit, am hoinărit și am descoperit lumea. Acasă este locul unde te găsești cu-adevărat pe tine. Smiley poate nu s-a gândit la toate aceste detalii când a scris această piesă, dar un lucru este cert: a vrut să scoată în evidență ce înseamnă acasă pentru el. Însă de fapt nu aceasta este căutarea fiecăruia? Nu cauți în fiecare loc în care te duci ceva care să îți amintească de acasă? Oare nu după semnificația acestui acasă tânjește inima ta?

Tâlharul de pe cruce, înainte de a muri, cred eu că și-a amintit de casa sa, de părinții, de familia pe care a lăsat-o în urmă. Nu se spun prea multe în Biblie despre el și nici istoricii nu menționează care este de fapt vina pentru care a fost acuzat. Cert este că înainte de a muri, înainte de a pleca de pe acest pământ pentru totdeauna și a fi uitat, tâlharul și-a dorit ca cineva să își amintească de el. Deși știa că nu merită, a îndrăznit să rostească o exclamație radicală: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei venit în Împărăția Ta!” Tâlharul își dorea să ajungă acasă, acolo unde sunt toate amintirile sale cele mai importante și acolo unde oamenii își amintesc de el. Însă în loc ca acesta să se înspăimânte de moartea trupului său care îl aștepta la colț, el a ales viața sufletului său. Răstignitul a realizat că fizic și uman nu mai are nicio soluție, dar atunci a primit înspre Isus și a descoperit că spiritual a găsit soluția la problema sa: Dumnezeu este acel acasă după care tânjea. Tâlharul de pe cruce a murit împreună cu Cristos față de trupul său, pe o cruce, și a înviat alături de El în rai. Ce altă semnificație mai frumoasă poate să aibă acasă?

Sărbătoarea Paștelor, a patimilor Domnului Isus, vorbește despre această întoarcere acasă, despre acest acasă care ne este oferit prin moarte și înviere. Peste ani și ani, când lumea nu își va mai aminti de numele meu, îmi doresc ca Cineva să mă țină minte, să știe că nu am fost doar o oarecare și că povestea mea nu a fost a oricui. Îmi doresc mai mult ca oricând să îmi găsesc împlinirea de aceste Paște în acest acasă pe care mi-L aduce Cristos: veșnic, perfect și al meu. Anul acesta fiecare dintre noi suntem un tâlhar, dar depinde de noi să hotărâm care dintre ei suntem. Oare o să Îl batjocoresc pe Isus de acest Paște, respingând statul său de Dumnezeu și Împărat, luând în derâdere ceea ce a făcut dându-și viața pe o cruce pentru mine sau o să Îl rog să își amintească de mine, sperând că îmi va deschide brațele pentru a mă primi acolo acasă, în raiul după care tânjește inima mea? „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Acestea sunt cuvintele pe care vreau să le aud din gura Lui. Acasă este tot ceea ce îmi doresc. Acasă, pentru că acasă este locul unde trebuie să mă întorc pentru a găsi adevărata viață.

Sărbători fericite! Îmi doresc ca tu, cel care citești astăzi acest articol, să ai parte de binecuvântare și fericire de aceste sărbători alături de cei dragi ție însă mai mult decât orice mă rog ca tu să găsești drumul spre casă, să găsești adevărată semnificație a cuvântului „acasă”: Isus Cristos.