Cum să trăiești ca un viteaz

„Te vreau așa cum ești,

Nu cum ai vrea să fii,

De ce să tot amâni

Și să nu vii?”

(Sanctus Pro Deo, Drops in the ocean)

Weekend-ul trecut mă îndreptam spre biserică, unde urma să avem o conferință de liceeni. Am știut din timp că voi avea o mărturie de spus în cadrul conferinței, dar nu am reușit nicicum să îmi pregătesc exact cuvintele pe care ar fi trebuit să le adresez audienței. Mă aflam în autobus și în inima mea se dădeau niște lupte îngrozitoare. Mă simțeam atât de descurajată și mă luptam din răsputeri să nu mă apuc de plâns și să mă întorc acasă, să mă ascund de toată lumea. Îl tot întrebam pe Tata: „De ce tocmai eu? Oare nu ai fi putut alege pe altcineva, măcar un pic mai viteaz ca și mine? De ce eu?” Mă măcinau intens aceste cuvinte, așa că am înălțat o rugăciune scurtă: „Tata, dacă tu astăzi ai ales să te folosești de mine, vreau să mă las cu totul la dispoziția ta. Eu nu îi cunosc pe majoritatea tinerilor care vor sta în sală, dar tu îi cunoști pe fiecare dintre ei și știi de ce are nevoie inima lor să audă. De aceea, prin Duhul Tău Cel Sfânt, vorbește Tu prin gura mea acestor tineri. Vreau să văd din nou ce poți să faci Tu cu un om care se lasă la dispoziția Ta.” Da, știam în inima mea că Tata poate face nespus mai mult decât cer sau gândesc eu, dar aveam nevoie să experimentez din nou acest lucru prin dragostea și harul Lui. Cum conferința a avut loc abia după-masă, am avut parte împreună cu echipa de organizare de ore de muncă intensă, împletite cu multe provocări și ispite. Nu prea am mai avut timp să mă gândesc deloc la ceea ce urma să zic, așa că am început să am emoții cu adevărat pentru momentul în care urma să vorbesc în fața a 100 de tineri. Eu chiar nu sunt genul care să aibă emoții când vine vorba să vorbesc în fața unui public, dar de data aceasta luptele erau mari. Chiar înainte să înceapă programul a început să mă doară capul, să îmi fie rău, începeam să mă gândesc că poate voi leșina în timp ce vorbesc. Însă când a venit în sfârșit momentul să urc pe scenă, am simțit cum o pace inexplicabilă coboară peste mine. Nici acum, o săptămână mai târziu, nu reușesc să îmi aduc aminte exact ce am vorbit în acele momente. Am simțit o revărsare de har peste mine, așa cum rar mi-a fost dat în viață să simt. În acele momente am experimentat din nou dragostea necondiționată a lui Tata pentru mine, care se revărsa ca un râu peste ființa mea, fără să fi făcut ceva ca să o merit. Am putut să fiu din nou sinceră cu oamenii, așa cum nu am fost de mult timp, să mă deschid cu totul fără să aștept ceva în schimb. Și în acele momente de vulnerabilitate am primit răspunsul la întrebările care m-au frământat toată dimineața. De ce tocmai eu? Pentru că m-am rugat de prea multe ori să văd ce poate face Dumnezeu cu un om care se lasă la dispoziția Sa și Tata a decis să răspundă rugăciunilor mele în acel moment. În ciuda slăbiciunilor, îndoielilor și ezitărilor mele, am experimentat puterea învierii lui Hristos în mine într-un mod extraordinar. Nu pentru că aș avea ceva special sau pentru că aș fi cineva, ci datorită faptul că am un Tată care poate face nespus mai mult decât cer sau gândesc eu, lucru pe care îl cred acum cu toată inima mea.

În dimineața asta, după ce am ales în minte titlul acestui articol, m-am gândit la povestea lui Ghedeon. Contextul acestui tânăr era perfect pentru un om fricos: aflat sub asuprirea madianiților, provenind dintr-o familie modestă și fiind cel mai mic dintre copiii tatălui său. Ghedeon este exemplul perfect de om fără curaj și plin de slăbiciuni. Și, ironia situației, îngerul lui Dumnezeu vine la el și îl numește viteaz. Parcă și Dumnezeu își bătea joc de Ghedeon. Însă Tata nu s-a uitat la ceea ce este acest tânăr, ci a rostit peste el o binecuvântare, binecuvântarea a ceea ce a fost creat să fie. Da, Ghedeon în momentul când vine îngerul lui Dumnezeu la el este cel mai fricos dintre fricoși, însă Cel Atotputernic vrea să facă din el un viteaz. Nu pentru că în Ghedeon stătea o putere nemaiîntâlnită, ci pentru că Dumnezeu a decis să îl facă parte din planul Său de eliberare a poporului Său de sub asuprirea madianiților.

Uneori mă uit în jurul meu și mă gândesc: „Oare trăiesc eu ca și o biruitoare?” Sincer, nu mă consider o persoană prea curajoasă. Mi-e teamă de părerile oamenilor și de multe ori înainte să fac ceva mă gândesc ce va crede unul sau altul despre ceea ce urmează să fac. Și asta mă oprește de multe ori să îndrăznesc să pășesc în necunoscut, să le spun colegilor mei despre Dumnezeu, să fiu sinceră cu prietenii mei, să renunț la dorințele mele în fața planurilor lui Tata. Adevărul este că sunt o persoană slabă din punctul acesta de vedere și nu este nimic în mine care să mă poată face curajoasă. Însă dincolo de ceea ce sunt eu acum, am un Dumnezeu mare și identitatea mea este definită prin El. La o oră de filosofie doamna profesoară a început să vorbească despre probleme de etică aplicată, printre care și avortul. Ne-a spus de faptul că fătul din burta mamei nu este o persoană până se naște, că avortul este un drept al femeii și că este un lucru bun că este legal în România, pentru că asta reprezintă un progres pentru noi ca și societate începând cu anul 1989. Am plecat așa de contrariată și de frustrată în acea zi de la oră. Cum am putut să stau în acea sală de clasă și să nu zic nimic? Nu am argumente destul de bune, mi-am spus, și nici nu am curajul să o înfrunt pe profesoara mea. Însă s-a dat în mine o luptă toată săptămâna pe această temă și s-a declanșat ceva în mine, care m-a determinat ca următoarea oră să nu-mi mai țin gura închisă. A venit din nou ora de filosofie și profesoara a început să ne povestească de milioanele de avorturi care se fac anual în România, fără ca măcar un mușchi să i se miște pe față. Discursul ei a continuat cu tot felul de grozăvii pe această temă și am simțit că nu mai pot asculta toate aceste cuvinte de moarte, trebuia să fac ceva. Am ridicat mâna și am început să îi pun întrebări, arătându-i doamnei profesoare că nu sunt de acord cu ceea ce tocmai ne-a spus. La început a fost uimită că tocmai eu, elevă bună și silitoare, m-am trezit să o înfrunt, dar și-a revenit repede și în curând ne-am angrenat într-o oarecare discuție. Până la urmă nu am reușit să ajungem la nicio concluzie decât că eu am prejudecăți și toată problema este de fapt la mine. Am ieșit repede din clasă, pentru că simțeam ca o să izbucnesc în plâns chiar acolo în fața ei. Nu mă durea sufletul pentru faptul că nu mi-a dat dreptate, oricum argumentele mele oricum nu erau destul de bune ca să o convingă, ci îmi plângea inima pentru toți copiii fără voce, care mor anual datorită alegerilor părinților lor. După ce m-am mai liniștit, mi-am dat seama că nu contează atât de mult să o conving pe doamna profesoară de faptul că avortul este un infanticid, ci că mai important este sufletul ei, care tânjește, fără ca ea să conștientizeze, după Hristos. Acela a fost momentul în care am început să o iubesc și să mă rog pentru ea cu adevărat. Nu mă consider o persoană curajoasă nici în a iubi, nici în a acționa, dar Tata a ales să mă învețe să trăiesc ca și o biruitoare, indiferent de slăbiciunile sau lipsurile mele. Poate că nu am reușit să îmi conving profesoara sau colegii, dar mă bucur că am avut curajul să le spun și o altă perspectivă a avortului, să nu las ca doar cuvintele de moarte să rămână în mințile și inimile acestor oameni.

Uneori, când simt că Dumnezeu vrea să mă folosească, îmi vine să îi spun: „Tata, știi ce? Hai să facem o înțelegere. Tu mai aștepți vreo 5 ani, în care eu mă pregătesc pentru ca Tu să îți poți împlini planul în viața mea. Eu nu sunt pregătită acum ca să mă folosești, dar dă-mi câțiva ani și o să vezi ce vitează o să fiu.” Însă Tata îmi amintește zi de zi că mă vrea exact așa cum sunt, nu cum aș vrea să fiu. Eu mi-aș dori să fiu curajoasă, dar El mă vrea cu toate fricile mele, ca să le poată înlocui cu prezența Sa și El să mă facă o biruitoare. Oricum, oricâți ani ar trece peste mine, niciodată nu voi reuși să trăiesc ca o vitează. Viața nu este despre a mă crea eu pe mine însămi, ci de a-L lăsa pe Tata să mă transforme într-o persoană nouă, după voia Sa perfectă.

Cum trăiesc eu ca o vitează? Prin Hristos. Nu există nimic în mine care să mă facă îndeajuns de curajoasă ca să le vorbesc oamenilor din jurul meu despre Dumnezeu, să îi iert pe cei care mi-au greșit, să accept planul lui Tata pentru viața mea. Tot ceea ce pot să fac eu este să mă arunc în brațele Sale, să mă las îmbrățișată de El și să accept cine sunt acum, știind ce pot să fiu prin iubitul inimii mele: o biruitoare. Am încetat să mai amân să răspund chemării Sale și aleg să-mi pironesc privirea în fiecare zi pe cerul Său, locul unde știu că mă așteaptă Tatăl meu preaiubit după ce-mi voi fi sfârșit alergarea curajoasă, prin harul Său fără sfârșit.

Tot ceea ce sunt,

tot ceea ce vreau să fiu

doar prin Tine, Isus iubit,

doresc să găsească împlinire.

Alerg în fiecare zi înspre Tine,

iubind oameni și suflete;

mă arunc mereu în îmbrățișarea Ta,

până când simt că nu mai pot respira decât prin Tine.

Tu îmi dai aripi să zbor,

să mă iau la întrecere cu vântul

să am curaj să înfrunt necunoscutul,

chiar și când toate îmi spun că mai bine-ar fi să mor.

Trăiesc astăzi ca un viteaz,

nu pentru că pot,

nu pentru că merit,

ci pentru că Tu ești Hristosul meu.

Ce bucurie e să mă știu copilul Tău

și să învăț curajul de la Tine,

în fiecare zi,

în fiecare ceas,

până când moartea îmi va da glas

în cerul Tău!

Reclame

Scrisori fără destinație – partea a III-a

            Draga mea Ania,

            Am ajuns să realizez tot mai mult în ultimul timp cât de prețioasă și specială este fiecare zi din viața mea. Fiecare zi este un dar din partea lui Tata, 24 de ore care nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. Uneori nici nu îmi dau seama cum trec minutele pe lângă mine fără ca eu să fii lăsat ceva bun în urmă. Clipa aceasta este tot ceea ce am și dacă nu profit de ea la timp, o voi pierde pentru totdeauna. E trist că de atâtea ori nu realizez cât de prețios e un lucru până nu mai am parte de el. Însă astăzi, astăzi mi-aș dori să fac eu lucrurile altfel tocmai prin această scrisoare. Nu mă mai gândesc la ce am avut, la ce aș fi putut avea sau la ce voi avea, ci o să prețuiesc acest moment alături de tine, în care pot să împărtășesc cu tine gânduri și trăiri, emoții și temeri. O să trăiesc acest moment cu toată ființa mea. Ziua de astăzi este tot ceea ce am. Cine știe ce va aduce ziua de mâine sau dacă ea va mai veni pentru mine? Doar Tata știe astfel de lucruri.

            De când mă știu am avut planuri mari pentru viața mea, planuri îndrăznețe și mărețe. Nu mi-e ușor să recunosc acest lucru, nici măcar față de tine, Ania. Tot timpul mi-a fost teamă să împărtășesc cu oamenii din jurul meu, mai ales cu cei apropiați, planurile pe care le am din cauză că ei mi-au putea spune că nu sunt în stare să îl împlinesc. Toată viața mea, încă de mică, am început să visez că eu voi schimba lumea din jurul meu. Fie că îmi doream să devin doctor sau profesoară de matematică, visul meu măreț era să schimb lumea prin ceea ce făceam. Probabil că pare un lucru prostesc sau mult prea curajos pentru o persoană simplă ca mine. Însă niciodată, prin orice am trecut, nu am renunțat la acest vis: să schimb lumea. Și, totuși, de teama părerii celor din jur și a reacțiilor pe care le-ar putea avea, nu am prea pus în aplicare acest plan. Până când am intrat în liceu.

            Când am pășit pentru prima dată în noua mea școală, m-am uitat la holuri și la sălile de clasă, la elevi și la profesori, și mi-am spus: „Anastasia, tu o să lași ceva în urma ta în școala asta.” Nu pot să explic cum sau de ce, dar am simțit această dorință adâncă a inimii mele de a lăsa ceva bun în urmă în această școală. Dorința a fost sinceră, dar mi-a luat mult timp până să îmi dau seama ce ar trebui să fac pentru a-i da viață. Așa au trecut clasa a IX-a și a X-a fără ca eu să fii făcut ceva special pentru școala mea.

            În anul 2016, în biserica mea au început să se organizeze foarte multe întâlniri de rugăciune, în special dimineața. Chiar și tinerii au început să se adune pentru a se ruga lunea, miercurea și vinerea de la ora 7. Îmi plăcea tare mult să aud anunțul acestor întâlniri, îmi apreciam mult biserica pentru pasiunea cu care se roagă, dar niciodată nu m-am gândit să particip și eu măcar la o astfel de întâlnire de rugăciune. Scuza mea, de altfel destul de bună, era că sunt la școală și nu îmi permit să lipsesc de la ore. Apoi, a venit vacanța mare și nu am mai fost nevoită să merg la școală, dar totuși nu am mers la nicio întâlnire de rugăciune. Eram curioasă să văd cum e acolo, ce se întâmplă, cum e să te rogi pentru o oră întreagă, dar mi se părea un sacrificiu prea mare să îmi părăsesc patul și somnul pentru a merge în celălalt capăt al orașului să mă rog de la ora 7. În luna august, în tabăra cu tinerii organizată de biserica mea, Tata mi-a oferit ocazia să particip și eu la o astfel de întâlnire de rugăciune, de la care nu mai aveam cum să mă sustrag, nu mai aveam nicio scuză. Așa că am intrat într-o cameră mică, alături de câțiva tineri, și am început să ne rugăm. M-am gândit că va fi plictisitor, că s-ar putea să adorm în timp ce ceilalți se roagă, dar nu a fost deloc așa. În acea întâlnire am descoperit ce minunat este să te rogi alături de alți oameni, cum putem să ne susținem unii pe alții în rugăciune. Când am ajuns acasă, am fost gata să fac orice sacrificiu pentru a merge la întâlnirile de rugăciune de dimineața. Grupul acesta de tineri, pasionați de Isus, mă provoca să cresc, să îmi doresc mai mult, să Îl caut mai mult pe Tata. Nu aveam cum să visez la acea vreme că Tata îmi pregătea inima pentru o misiune specială prin aceste întâlniri de rugăciune, că El avea ceva special pentru mine în noul an școlar. Timpul a trecut repede, mai repede decât mi-aș fi dorit eu și m-am trezit cu școala din nou la ușă. Asta însemna că nu voi mai putea să particip la întâlnirile de rugăciune de dimineața, ceea ce m-a întristat nespus de mult. Însă, nu după mult timp, mi-a venit o idee, una foarte îndrăzneață: „Dacă aș începe un grup de rugăciune în școala mea?” A fost doar un gând, însă nu am mai reușit să mai scap de el din acel moment. Așa că am început să mă rog: „Tata, dacă este după voia Ta acest grup, ajută-mă să găsesc oamenii care să își dorească să vină să se roage împreună cu mine.” Nu am știut încotro o să o iau sau cum se vor desfășura lucrurile, tot ce am știut este că trebuie să fac un pas al credinței, unul mare și plin de curaj.

            Într-o seară de duminică, m-am întâlnit la biserică cu o colegă din clasa a IX-a, pe care o cunoșteam destul de bine. Fiind și ea din familie de pocăiți, în timp ce am condus-o spre stație, am deschis subiectul grupului de rugăciune. I-am descris în câteva cuvinte ideea și am întrebat-o dacă ar fi interesată să frecventeze un astfel de grup. Mi-a răspuns cu mult entuziasm că ea și fratele ei, care este elev la noi în școală, au fost de mult timp dornici să facă parte dintr-un astfel de grup. Am fost foarte încântată de discuție și am plecat de acolo știind că Tata mi-a dat răspunsul de care aveam nevoie. Și, Ania, de aici a început distracția.

            A început noul an școlar și eu eram nerăbdătoare să dau viață ideii mele. Am vorbit cu profesorul de religie și prin el am primit aprobare de la directoare pentru a ne întâlni de la 7 dimineața într-o sală de clasă. Aveam și loc unde să ne întâlnim, dar mai aveam nevoie de oameni. Așa că, am început să le povestesc prietenilor mei pocăiți din școală de idee și colegilor mei de clasă despre grupul de rugăciune, și, după multe insistențe, ne-am adunat vreo 5-6 oameni miercurea dimineața de la ora 7 pentru a ne ruga. Am fost foarte încântată că am reușit, într-adevăr, noi, elevi de liceu, să ne strângem să ne rugăm.

            Tu mă cunoști bine, Ania, și știi la fel de bine că atunci când sunt pasionată de un lucru vreau ca toată lumea să știe asta. M-am hotărât să nu las niciun copil de pocăit din școală să scape de anii de liceu fără a afla de grupul de rugăciune. Așa că, am început să merg personal la fiecare și să le povestesc despre lucrarea aceasta. Majoritatea mă ascultau și se uitau în ochii mei, până când ajungeam să le spun că ne întâlnim de la ora 7 sa ne rugăm. Acela era momentul în care îmi evitau privirea și puneau întrebarea clasică: „Și doar ne rugăm?” Da, oricât de ciudat și plictisitor ar părea, doar ne rugăm. Bineînțeles că oferta mea era de cele mai multe ori refuzată politicos, așa că le spuneam cu zâmbetul pe buze: „Să știi că o să mă rog pentru tine ca Domnul să te mustre și să te aducă la grupul de rugăciune.” Spuneam aceste vorbe mai multă în glumă, însă chiar îmi doream ca oamenii aceștia să descopere puterea și frumusețea rugăciunii.

            Am continuat să ne întâlnim ca și grup de rugăciune în fiecare miercuri dimineața de la ora 7. În acest timp, eu am început să îmi fac propriile planuri cu privire la grup, direcția în care aș vrea să mergem și felul în care să decurgă lucrurile. M-am gândit că ar fi potrivit să aleg un lider al grupului, aveam deja un băiat în minte, pentru că mă simțeam deja un pic inconfortabil să tot conduc eu întâlnirile. Acesta era planul meu, aparent bun, însă Tata avea și El un plan. Cum planul Lui e întotdeauna cel mai bun, e cam clar ce s-a întâmplat cu al meu: nu a mai fost pus în aplicare. Am fost supărată pe Tata, nu am înțeles pe moment de ce nu i-a plăcut planul meu, dar mai târziu am ajuns să văd perspectiva Sa. Într-o dimineață, mă aflam în baie și mă pregăteam să merg la școală, la rugăciune. Nu aveam pregătit nimic pentru dimineața aceea, mă simțeam așa de pierdută pentru că nu știam cum va decurge întâlnirea asta dacă nu aveam nimic în minte. Și atunci am auzit o voce lângă mine care mi-a spus: „Grupul acesta este al Meu, Anastasia, și nu al tău.” Și chiar în acel moment am primit pace. Nu știam ce va fi sau cum va fi, dar am avut încredere în Dumnezeul meu. Pentru un om ca mine, mereu dornic să controleze lucrurile, nu e ușor de acceptat faptul că nu pot organiza lucrurile și nu le poate influența cu nimic. Am mers la grup și acea dimineață a fost cu totul deosebită. Orice aș fi făcut și oricât aș fi încercat, niciodată nu aș fi reușit să îi fac pe oamenii din jurul meu să fie uniți în rugăciune și să se deschidă. Asta e ceva ce doar Tata poate face. Din acel moment am știut că, deși eu am pornit acest grup, el nu se află sub controlul meu, ci sub al lui Dumnezeu.

            Grupul de rugăciune a schimbat viața mea. Mi-am găsit prieteni care se pot ruga pentru mine atunci când am nevoie, pot să îmi fie alături și pot să petrec timp cu ei vorbind despre Hristos și despre lucrurile mărețe pe care le-a făcut El în viețile noastre. Dar, cel mai important, am găsit oameni alături de care mă pot ruga pentru colegii și profesorii mei. Astfel am realizat că scopul grupului nostru este să facem o diferență pentru școala și generația noastră. Să ne rugăm împreună pentru acel coleg care are probleme acasă, pentru acea profesoară cu care nu se poate înțelege nimeni, pentru conducerea școlii, împreună să facem o schimbare prin rugăciune. După ce mă rog pentru ei, îi privesc cu alți ochi pe colegii și profesorii mei, nu îmi mai permit să fiu aceeași persoană. Rugăciunea și prietenii pe care i-am descoperit prin rugăciune mi-au schimbat viața de liceu pentru totdeauna.

            La începutul acestui an școlar, în 2017, într-o dimineață, m-am uitat la cei din grup și le-am adresat o întrebare simplă: „De ce ați ales să veniți la grupul acesta de rugăciune? Ce v-a determinat să luați această decizie?” Un băiat, abia venit în școală, a spus că a simțit că în acest grup sunt oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Un altul mi-a răspuns că L-a simțit pe Dumnezeu prezent în acest grup. Cred că poți să îți imaginezi, Ania, inima mea tresălta de bucurie. Este clar că eu nu aș fi putut face nimic pentru a-i aduce pe acești oameni în grup și să îi determin să dea astfel de răspunsuri. Însă Tata poate, o, da, El poate face mai mult decât cerem sau gândim noi. Pentru că atunci când Îi dăm Lui cârma, El face lucruri extraordinare.

            Anul acesta am aflat că sunt unul dintre liceele cu cei mai mulți elevi pocăiți din oraș. Este oare o coincidență că Tata m-a vrut în școala asta? Este oare la întâmplare faptul că mi-am dorit să am un grup de rugăciune în acest liceu? Ania, eu una nu mai cred în coincidențe. Cred într-un Dumnezeu atotputernic, al planurilor perfecte. E extraordinar ce poate face Tata cu o mână de oameni care se lasă la dispoziția Lui.

            În ultimul timp am început să mă gândesc mai mult la rolul meu de ucenic în școală. Oare cine se va ruga pentru profesorii mei dacă nu eu? Cine va cere îndurare pentru colegii mei dacă nu eu? Cum poate veni schimbarea într-o școală dacă nimeni nu se roagă pentru ea? Știu acum că Tata mi-a îndeplinit dorința: am lăsat ceva bun în urma mea, un grup de rugăciune. Însă nu prin puterile mele, ci prin ale Celui care ascultă fiecare rugăciune și dă răspuns la timpul potrivit. Am știut mereu că voi schimba lumea, însă nu m-am gândit niciodată că o voi face prin rugăciune. Are rugăciunea putere? Mai multă decât crezi.

            Sincer, Ania, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să împărtășesc cu tine această poveste. Am mai povestit oamenilor despre diferite experiențe pe care le-am avut la grupul de rugăciune, însă niciodată nu am spus povestea de la un capăt la altul. Probabil că nici prietenii mei din grup nu au auzit-o până acum. Însă, săptămâna aceasta, mi-a scris o fată tare deosebită, cu care am povestit în vară despre grupul de rugăciune. După ce i-am spus cum a început totul și cum decurg lucrurile în cadrul întâlnirilor, i-am spus că o încurajez că fac și ea un astfel de grup în școala ei. Ea mi-a spus atunci că nici nu prea știe dacă ar reuși să mobilizeze câțiva oameni să se adune la rugăciune, având în vedere că nu prea cunoaște mulți copii pocăiți în școală. Și săptămâna aceasta mi-a scris că Tata a cercetat-o și s-a hotărât să pornească și ea un grup de rugăciune în școala ei. E așa de fain când oamenii înțeleg chemarea pe care o face Tata elevilor, și studenților deopotrivă, de a se ruga alături de alții pentru colegii și profesorii lor. Penticostali și baptiști, mari sau mici, putem face o diferență împreună, prin Isus Hristos. Pasiunea pentru El ne unește în rugăciune.

           Sunt foarte bucuroasă în acest moment, Ania, nespus de bucuroasă. Cu fiecare scrisoare pe care ți-o scriu simt cum Tata mă provoacă să merg mai departe decât am crezut eu vreodată că pot pentru a fi o încurajare și o binecuvântare. Am fost și sunt binecuvântată și am fost chemată să împart binecuvântarea primită cu cei din jurul meu.

                Îi mulțumesc lui Tata că mi te-a dat și m-a învățat să mă deschid față de tine. Prin tine l-am regăsit pe El și pe mine. E extraordinar ce poate face Tata cu un prieten adevărat în viața unui om. Sunt bucuroasă și mulțumitoare. Așa bucuroasă nu am mai fost de mult timp, dar prin această scrisoare am redescoperit sursa bucuriei adevărate: Dumnezeu. Ania, nu-i așa că bucuria noastră este întotdeauna Tata? În orice vreme și orice anotimp, El este, a fost și va fi bucuria noastră negrăită. 

                 Ania, mi-e tare dor de tine, dar simt că nu va mai trece multă vreme până când ne vom întâlni acasă, în adevărata noastră casă. Până atunci, lasă ca pasiunea ta pentru Isus să crească în fiecare zi, o dată cu bucuria negrăită.

Te îmbrățișez cu dragoste,

Anastasia

XOXO

                                                                                               

„Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.” (Psalmul 5:11)

Tabara Betel 2017-18

(Photo credit: Damaris Demian)

 

Scrisori fără destinație – partea a II-a

             Scumpa mea Ania,

            Mă gândesc deseori la tine și îmi dau seama că mai sunt pe inima mea multe lucruri pe care doresc să le împărtășesc cu tine. E vorba despre acele experiențe pe care uneori simt că e mai bine să le păstrez doar pentru mine, să le ascund în umbra misterului inimii mele, dar de fiecare dată când gândesc astfel Tata mă îndeamnă să trăiesc în sinceritate, să nu mă mai ascund după cuvinte și fraze bine puse la punct. Am tânjit mult timp să pot spune lucrurilor din viața mea pe nume, să las ca sufletul meu să se elibereze de povara evenimentelor grele și dureroase din viața mea. Mă bucur, Ania, că tu ești prima persoană care m-a cunoscut cu adevărat, așa cum sunt, fără filtre și fără machiaj. Prin tine am simțit că Tata îmi deschide inima spre o altfel de viață, pe care nu aș fi reușit să o experimentez dacă nu ai fi fost tu lângă mine.

            Ai fost vreodată supărată pe Tata, atât de supărată încât să încerci să te lupți cu El, să Îl impresionezi într-un fel cu argumentele tale pentru ca El să își schimbe decizia? Îmi amintesc că atunci când eram copil încercam să îmi înduplec părinții să îmi dea o pedeapsă mai ușoară, folosindu-mă de lacrimi. Nu aveam cum să înțeleg atunci că ei îmi doreau doar binele, încercând să mă aducă pe calea cea mai bună pentru viața mea. Eu mă răzvrăteam și mă supăram pe ei, răspunzându-le cu vorbe mânioase și pumni. În perioada despre care doresc să îți povestesc am fost un astfel de copil în relația cu Tata, poate fără să realizez. Mi s-a părut natural să mă lupt cu El, neînțelegând că noi doi nu suntem în tabere diferite, ci luptăm pentru același scop. Însă cred că e destul pentru acum, nu vreau să stric farmecul poveștii.

            Ce îți dorești pentru anul acesta? Dacă mi-ar fi pus cineva întrebarea aceasta la începutul clasei a opta, aș fi răspuns că îmi doresc să iau note bune în examenul de capacitate și să intru la liceul la care am visat mereu. Însă, dacă mă uit acum în urmă, aș fi cerut pace, pacea de a accepta planul și voia lui Tata pentru viața mea, pacea deplină pe care o pot căpăta doar în mijlocul furtunii. După ce am înțeles că Liceul de Muzică nu va face parte din viitorul meu (vezi articolul Scrisori fără destinație – partea I), mi-am concentrat din nou atenția pe școală și pe învățat. M-am gândit că partea tumultoasă a anului a trecut pentru mine, însă nu am avut cum să prevăd ceea ce îmi stătea în față. N-am început să mă stresez pentru examen, știam că Tata este de partea mea, așa că eram destul de încrezătoare. Însă simulările de examen m-au făcut să realizez că am mult de muncit pentru a obține rezultatele strălucite la care visam. Aveam multe goluri de umplut în ceea ce privește matematica, materia celor patru ani de gimnaziu a căpătat o formă lacunară de-a lungul timpului, după cum a dovedit și nota mea de la simulare, 7.30. În schimb, proba la română nu mă îngrijora deloc, nota de 9.80 obținută mi-a arătat că eram mai mult decât pregătită pentru examen. Așadar, am început să muncesc la matematică și să îmi concentrez toată energia pe a umple acele goluri din memoria mea. Am luat niște în particular, unde am înțeles că munca mea nu va fi deloc ușoară și am început să acumulez alături de profesorul meu acele cunoștințe necesare pentru proba la matematică. De asemenea, am început să muncesc serios și cu consecvență și acasă, pe cont propriu, rămânând uimită de pasiunea pe care o puteam pune în a învăța lucruri care mi-au displăcut până atunci. Lunile treceau și examenul se apropia tot mai mult. Cu fiecare zi ce trecea, simțeam că planul meu de a reuși la examen și de a ajunge pe drumul spre o carieră de scriitoare devenea tot mai ușor de imaginat și de îndeplinit. Pentru prima oară în patru ani temerile mele în ceea ce privește matematica nu mai erau atât de mari încât să nu pot privi dincolo de ele. În ceea ce privește limba și literatura română, eram mai mult decât încrezătoare de reușită, așa că nu mi-am luat deloc timp să mai investesc și să aprofundez cunoștințele mele. Deși au fost câteva luni de muncă grea, m-am bucurat să știu că examenul m-a găsit pregătită de a-l înfrunta și nu mai aveam teama eșecului în inimă. Continuarea

Arta de a mă iubi pe mine

Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Nu există poruncă mai mare decât acestea.”

(Marcu 12:31)

            Acum aproximativ două luni am primit un email, pe care îl așteptam cu nerăbdare de multă vreme. Un zâmbet sincer s-a format pe fața mea, dar curând, după ce am citit primele cuvinte, mi-a pierit repede de pe buze. Persoana din spatele acestui email, foarte dragă mie, mi-a scris că dorește ca prietenia noastră să se încheie. Pentru că nu îmi venea încă să cred că ceea ce mi se întâmplă este într-adevăr real, i-am răspuns în câteva ore înapoi, încercând să îi reamintesc acestei persoane cât de mult țin la ea. Am crezut că vorbele pe care le-am folosit o vor convinge, că talentul meu la scris va da și de această dată roade, dar când mi-a scris înapoi, mi-am dat seama că această persoană nu a fost deloc impresionată și dorința ei a rămas aceeași. Cu telefonul în mână, citind acest email nou, am simțit că mi se duce pământul de sub picioare și că lacrimi de durere mi se formează în inimă. Cuvintele mele, oricât de sincere, nu au avut niciun efect asupra acestei persoane. Mi-am pus tot sufletul în joc și am rămas dezamăgită. Însă după două zile de lupte prin email-uri, am decis să renunț la prietenia noastră de dragul persoanei respective, crezând că iau o decizie înțeleaptă. Din acel moment am început să revin la normal, ca și cum nimic special nu s-ar fi întâmplat în viața mea în ultima săptămână. Nu am avut nici măcar pentru o secundă impresia că am rămas cu vreo rană sau chiar dezamăgită, am afișat tot timpul după aceea un zâmbet care însemna că sunt bine, nu am absolut nicio problemă cu-acest eveniment din viața mea. Timp de o lună mi-am amăgit inima cu zâmbete false, cu o bucurie în care se ascundea multă durere și mânie. Însă, într-o seară, în timpul taberei de tineri organizată de biserica noastră, am realizat, ascultând o șoaptă care venea din adâncul inimii mele, că am nevoie de mângâiere. Mângâiere pentru ce? m-am întrebat. Mângâiere pentru durerea sufletului. Care durere? Cea provocată de dezamăgirea față de propria persoană. M-am uitat la mine și nu mi-a venit să cred că eu am o problemă pe care am ascuns-o, și încă una legată de mine. Din acea dimineață în care am primit acel email am fost constant dezamăgită de propria persoană. Aș fi putut face mai mult. Aș fi putut să lupt un pic mai mult. Aș fi putut să rostesc alte cuvinte, care să o convingă cu-adevărat pe acea persoană. Dacă aș fi făcut totul într-un alt fel, poate că acum prietenia noastră încă ar fi fost vie. Mi-am chinuit mintea că pur și simplu nu am fost ceea ce a trebuit în momentul acela. Dar ce să zic de clipele din trecut când aș fi putut acționa și reacționa altfel. Dacă aș fi lansat acea discuție atunci poate că nu s-ar fi ajuns aici. Dacă m-aș fi rugat mai mult pentru persoana respectivă poate că situația ar fi altfel, poate că totul s-ar fi schimbat. Am eșuat lamentabil, asta era singurul clar pentru mine în acel moment. Am rămas dezamăgită de mine și nu puteam, ceva din mine nu mă lăsa, să renunț la această mânie îndreptată împotriva mea. Am falimentat ca și prietenă și nu mai pot face nimic care să îndrepte lucrurile. Eu, Anastasia, am eșuat în a-i iubi pe alții, cum aș putea să mă mai iubesc pe mine?

             A-ți iubi propria persoană este o artă, nu este un lucru care se poate învăța într-o singură noapte sau într-o săptămână. Astăzi, mai mult ca niciodată, am simțit că dragostea de sine nu este un lucru de care să mă fi ocupat în ultimul timp. Poate să pară atât de egoist acest gând, dar eu l-aș numi mai degrabă uman. Fiecare dintre noi tânjește la un moment dat după singurătate, după acele clipe când ești doar tu cu tine. Odată, după o săptămână tare încărcată și obositoare, o prietenă m-a întrebat simplu: „Când ți-ai făcut timp pentru Anastasia în această săptămână?” Timp pentru mine?! Deja îmi veneau în minte toate lucrurile pe care le-am avut de făcut, de rezolvat, să arăt ce program haotic am avut în săptămâna care a trecut. Însă apoi mi-am dat seama că deși a trebuit să fac atâtea lucruri, parcă ceva m-a oprit să le fac cu toată inima și m-am trezit la sfârșitul săptămânii la capătul puterilor. Oare chiar să am această nevoie de timp doar pentru mine? Inima îmi spunea că răspunsul este clar da, dar eu m-am gândit la toți oamenii pe care trebuie să îi slujesc, la responsabilitățile pe care le am de îndeplinit pentru a nu-i dezamăgi pe cei din jurul meu. Când mi-am făcut ultima dată timp pentru Anastasia? Cum m-am iubit pe mine în ultima săptămână? Uitându-mă în dreptul meu, am făcut-o prin a mă stresa de tot ceea ce sunt și tot ceea ce e în jurul meu. Sunt grasă, ar trebui să slăbesc cât de repede măcar vreo 6 kg pentru că văd pe stradă prea multe fete care sunt mai slabe decât mine. Am de aspirat, de spălat vase, de măturat, de spălat haine, de împăturat, de făcut mâncare, de aranjat lucruri prin casă, de șters dulapul, atâtea de făcut încât nu mai am timp de nimic altceva și cu siguranță nu mai am timp de mine. Mă trezesc că stau în pat noaptea, fixându-mi programul pentru ziua de mâine, încercând să îmi amintesc toate lucrurile pe care le am de făcut. O oră mai târziu îmi dau seama că îmi chinui mintea, mereu și mereu, cu lucruri care mă vor face să mă simt valoroasă și folositoare. Pentru mine ziua de mâine este deja programată și folosită în totalitate din punct de vedere al timpului. Nu mai este loc pentru surprize sau pentru mine. Mă trezesc obosită, mai obosită decât atunci când m-am culcat și mă pun în folosul celorlalți, secătuită de dragoste și vlagă.

            Astăzi în tot programul meu superprogramat am fost surprinsă de o criză de plâns. Nu mi-a venit să cred că mi se întâmplă mie. Însă când m-am uitat mai bine la mine, stând pe pat și plângând, mi-am dat seama că nu mai pot. Am realizat că nu mai are rost să încerc să îi iubesc și să îi slujesc pe cei din jurul meu dacă nici măcar propriei persoane nu pot să arăt dragoste. Și, pentru prima dată în această săptămână, am îndrăznit să nu mai spun o rugăciune seacă și lipsită de frământările inimii mele. Mi-am deschis tot sufletul în fața lui Tata și, cu lacrimi curgându-mi pe obraji, i-am zis durerea mea. Nu îmi place cum arăt, mi-aș dori să pot fi prima la toate materiile, să pot face curățenie lună și bec în casă și să o mulțumesc pe mama, m-aș bucura să fiu sora perfectă și să fiu pe placul fraților mei, ar fi un vis împlinit să răspund așteptărilor tuturor oamenilor din viața mea, dar nu pot. Nu pot să fac toate astea, oricât de mult mi-aș dori să fiu persoana perfectă, sora perfectă, prietena perfectă, fiica perfectă. După ce am recunoscut în fața lui Tata, și pot să spun în fața mea, slăbiciunea și neputința ființei mele, m-am gândit la a doua mare poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dar oare cum poți să îl iubești pe aproapele tău dacă nu te iubești pe tine? Îmi pun întrebarea asta în dreptul meu și îmi dau seama că cer propriei persoane să îndeplinească un lucru imposibil. Interesant că Tata a ales să pun această dragoste în termenii unei comparații. Cu alte cuvinte, dacă nu mă iubesc pe mine nu am nicio șansă să îi iubesc pe cei de lângă mine. Este pur și simplu ceva care nu poate fi înfăptuit. Și-atunci cum pot să mă iubesc pe mine? Cum pot să arăt dragoste față de propria persoană când mă văd grasă și nevaloroasă, când sunt dezamăgită de nereușitele mele, când vorbesc așa cum nu trebuie cu frații mei, când greșesc din nou și din nou? Lacrimile deja mi s-au uscat pe obraji când mi-am amintit un gând important: Tata, Creatorul meu, Cel care poate fi numit pe deplin și pe drept perfect, mă iubește NECONDIȚIONAT în ciuda a tot ceea ce fac eu sau ce gândesc despre mine. Tata alege să mă iubească chiar și-atunci când sunt dezamăgită de mine, când nu văd ce prețioasă sunt în ochii Săi, când aleg să ascult minciunile pe care mi le spune diavolul, când nu mai pot să merg înainte, când sunt mânioasă pe mine și pe El. Tata își arată dragostea față de mine chiar și atunci când nu mai am nimic de oferit. Mai mult decât atât, Și-a dat singurul Fiu ca să moară pentru mine și din acel moment m-a considerat copilul Său preaiubit, neprihănirea și moștenirea Sa. Când realizez cât sunt de prețioasă și cât adevăr se află în aceste cuvinte, nu mai pot să rostesc nimic. Ființa mea este copleșită în totalitate de o asemenea dragoste, pe care, oricât aș încerca, nu pot să o înțeleg deplin. Și dacă Tata mă iubește astfel, pe mine, care sunt imperfectă, El, Cel care este perfect, cum aș putea eu să nu mă iubesc pe mine? Cum pot să nu arăt harul primit în dar și față de propria persoană?

            Am pierdut, într-un fel, o prietenie care a însemnat mereu foarte mult pentru mine. Am plâns și m-am învinovățit pentru această pierdere, dar am înțeles, prin mângâierea lui Tata, că nu am putut să fac mai mult. Eu nu am puterea să conving un om și nici să îi schimb gândurile sau planurile. Eu nu sunt Dumnezeu și niciodată nu voi putea fi, oricât de mult aș încerca să fiu. Nu pot decât să continui să iubesc această persoană, la fel cum am făcut-o și până acum, și să mă rog pentru ea. Cât despre felul cum arăt, aleg să mă iubesc în ciuda defectelor mele și a felului cum arăt. Tata nu a făcut-o nicio greșeală atunci când m-a creat, dându-mi un nas mai mare, o frunte lată, un corp mai bine făcut, o înălțime medie. Cred deplin că El a știut bine ce crea în momentul când m-a modelat pe mine cu mâinile Sale puternice, dar blânde. A știut să mă iubească înainte de a fi ceva, pe când eram doar un plod fără chip. Acum e rândul meu să accept felul în care am fost creată și să învăț să mă iubesc exact așa cum sunt.

            „I’m still unfinished.” Sunt încă o operă de artă neterminată. Artistul meu este Tata, Cel spre care aleg să privesc atunci când nu văd frumusețea culorilor din viața mea, când nu reușesc să prind rostul pensulei care îmi produce uneori durere, când încerc să mă bucur de arta care a fost sădită în mine. Eu singură nu pot să mă iubesc pe mine, dar sunt sigură că am de la cine învăța această artă a dragostei: de la Cel care a ajuns profesionist în domeniu, încă din veșnicie. Îmi fac timp pentru mine și am răbdare cu mine, chiar dacă nu toate îmi ies chiar așa cum mi-am dorit, înțelegând puțin câte puțin procesul de transformare în care se află ființa mea. Arta întotdeauna are nevoie de timp, uneori doar câteva ore, alteori de ani și ani de muncă susținută.

            Sunt iubită nebunește de Dumnezeu, cum aș putea să nu mă iubesc pe mine? Și dacă mă iubesc pe mine, cum s-ar putea ca această dragoste să nu o arăt și celor care îmi sunt aproape? Cultivă dragostea, aceasta este cea mai mare realizare pe care o vei putea avea în viață, o artă pe care nimeni nu ți-o va putea lua.

WhatsApp Image 2017-09-02 at 08.47.03

Scrisori fără destinație – partea I

             Ania,

            Ne este tare dor de tine, cu toții așteptăm venirea ta acasă, însă știu bine că până la reîntâlnirea noastră mai trebuie să treacă destul de timp, doar Tata știe cât. Sunt unele lucruri pe care nici măcar eu nu le știu și sunt altele pe care nu pot să ți le împărtășesc, cel puțin nu încă. Tata spune că venirea ta acasă va schimba multe, totul va fi altfel când vei sta în prezența Sa. Nu pot să îmi imaginez cum va fi acea clipă, dar știu că nu se va compara cu niciunul din visele noastre cele mai frumoase.

            Trebuie să recunosc că nu mi-a fost deloc ușor să iau această decizie de a-ți scrie o scrisoare și a-ți povesti despre această experiență. Nu pentru că nu aș avea încredere în tine, departe de mine gândul acesta, ci încrederea de sine e un capitol al vieții mele la care am mult de lucrat în perioada aceasta. Probabil că nu aș fi ajuns niciodată să îți scriu dacă nu aș fi avut votul de încredere al Cuiva din viața mea: Tata. Primul pas pentru a ajunge oriunde este să decizi că nu mai vrei să fii acolo unde ești.

            În anul 2013 am ajuns să iau cea mai importanță decizie din viața mea: să îl mărturisesc public, înaintea martorilor văzuți și nevăzuți, pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor al vieții mele. Am știut că acest pas mă plasează automat într-un război spiritual și am aflat că va veni pentru mine o perioadă de frângere, însă trebuie să recunosc că nu m-am gândit că voi fi nevoită să renunț la tot ceea ce mi-am clădit până atunci în mintea mea. Până în acel moment, viitorul meu a fost foarte bine construit: un profil uman, o facultate de Litere și o carieră de scriitoare. Planul nu mi-a părut niciodată greu de pus în aplicare, doar talentele și reușitele mele mi-au arătat că sunt mai mult decât în stare pentru așa ceva. Însă am uitat că din clipa în care l-am ales pe Dumnezeu ca și Tată al meu, nu am mai putut să îmi conduc eu viața și viitorul, din moment ce L-am lăsat pe El la volan. Și din acel moment Tata a continuat să mă învețe și să îmi reamintească acest lucru.

     Cu două zile înainte de a mă boteza, mi-a fost adresată o întrebare care pentru prima dată a produs o conexiune neuronală la nivelul minții mele: „Nu ai vrea să te muți să la Liceul de Muzică?” Deși până atunci mai multe persoane mi-au pus această întrebare, nu m-am gândit niciodată serios că aș putea să îmi construiesc o carieră cu ajutorul instrumentul meu. Profesoara mea de flaut a încercat de câteva ori să mă convingă să face acest pas și eu am refuzat, fiind hotărâtă că nu este calea potrivită pentru mine, însă de data aceasta am simțit că ceva din mine mă impulsionează să fac un lucru de neconceput în mintea până atunci. Am rămas și eu uimită cum gândurile mele, zi după zi, s-au tot învârtit în jurul aceleași întrebări. Am știut că dacă aleg această cale, am de muncit foarte mult pentru a ajunge la nivelul muzical care să mă treacă de examenul de intrare, însă, spre surprinderea mea, nici măcar acest gând de a studia câte două, trei ore pe zi la flaut nu m-a înspăimântat. Le-am povestit părinților mei de acest gând pe care îl am și ei m-au sfătuit să povestim împreună cu profesoara mea pentru a vedea clar care sunt pași pe care trebuie să îi urmez, înainte de a hotărî ceva. Dânsa ne-a informat că pentru a vedea exact la ce nivel mă aflu, atât la instrument, cât și la teorie, va trebui să mă fiu ascultată de câțiva profesori din cadrul Liceului de Muzică.

            În doar câteva zile, deși destul de nepregătită, m-am prezentat împreună cu profesoara mea la o mică audiție. Nu a fost niciodată un mister pentru mine faptul că dicteul și solfegiul nu sunt punctele mele forte și în general am încercat să evit orice aprofundare a teoriei muzicale. Când am fost pusă în fața unei partituri, pe care ar fi trebuit să o solfegiez cu mare ușurință, am înțeles că în fața mea se află multe obstacole pe această cale. Nici nu m-am așteptat ca această audiție la teorie să meargă bine, însă am fost mai mult decât sigură că la instrument lucrurile vor decurge cu totul altfel. Însă și aici am descoperit că am multe goluri, pe care dacă îmi doream să le acopăr în cele câteva luni care îmi mai stăteau la dispoziție, trebuia să iau niște ore în particular. A fost prea mult pentru mine într-o singură zi. Obosită, nemâncată și plină de dezamăgiri, m-am prăbușit în patul meu acasă și am început să plâng. Eram așa de confuză. Dintr-odată, fără să știu, am ajuns să fiu o persoană care nu știe ce va face cu viitorul ei. Am început să mă întreb dacă într-adevăr Liceul de Muzică este pentru mine, dacă este direcția corectă pentru viața mea. Și dacă este, de ce nu mă simt încurajată și susținută de Tata?

            Părinții mei mi-au spus că au încredere în mine că voi lua până la urmă decizia corectă și că ei sunt gata să mă susțină pe această cale a muzicii, chiar dacă asta înseamnă să cheltuie mulți bani pe ore în particular. Așa că m-am decis să merg înainte, să nu renunț de la primul obstacol care mi-a apărut în cale. Profesoara mea de flaut s-a bucurat nespus de mult să știe că va avea un elev care dorește să facă performanță, așa că a început să mă pună la treabă. Pentru că timpul care îmi stătea la dispoziție era foarte scurt, am început curând să lucrez intens cu o profesoară în particular și să studiez cât mai mult posibil acasă. Doar că în tot acest timp mă întrebam dacă într-adevăr fac ceea ce trebuie, dacă nu am pierdut cumva ceva din vedere. Perspectiva mea în acel moment oricum era destul de îngustă, așa că tânjeam să aud vocea Tatălui, să îmi spună clar ce trebuie să fac. Pentru că El era mult prea tăcut, m-am hotărât să Îl testez, să Îl provoc la discuție. Într-o noapte, înainte de a adormi, I-am spus că m-am decis să merg la Liceul de Muzică și că, indiferent care este părerea Lui, nu îmi voi schimba decizia. Până atunci nu am avut probleme cu somnul, dormeam în orice loc foarte bine, însă în acea noapte nu am putut să mă odihnesc deloc, nu pot să explic de ce. În următoarea noapte, I-am spus că m-am hotărât să nu mai fac muzică de performanță, că voi rămâne la școala la care sunt și că aceasta este decizia mea finală. Am dormit atât de bine în acea noapte și atât de liniștită, ca și cum n-aș fi avut vreo grijă pe lume. Încă nu am putut să îmi dau seama dacă acest semn era ceea ce căutam, ceva din mine se îndoia, așa că am repetat experimentul și rezultatul a fost același. O parte din mine îmi spunea că trebuie să renunț, dar o altă parte mă împingea să continui și să mă îndoiesc în continuare de acest răspuns experimental.

            Am știut de la început că Liceul de Muzică nu este tocmai mediul ideal pentru mine, să nu crezi cumva, draga mea, că am fost oarbă la aceste lucruri. Știam bine în ce fel de școală vreau să intru. Doar că, într-o zi, în timp ce veneam de la o oră de flaut în particular, mi-a venit un gând interesant în minte: Dacă Liceul de Muzică este un vas slab pe care Tata dorește să Îl folosească în viața mea? Chiar am crezut pe moment că am primit inspirație divină, dar, vai, cât de tare mă înșelam în atât de multe privințe. Totuși, Tata m-a lăsat să îmi caut singură calea, urmărindu-mi mereu cu privirea pașii, să nu cad.

            Mai mulți oameni m-au sfătuit să mă mut din al doilea semestru la Liceul de Muzică, pentru a reuși să mă obișnuiesc cu sistemul și să reușesc să asimilez mai ușor lucrurile pe care nu le știam. Împreună cu mama am mers să povestim cu directoarea școlii la care eram atunci despre transferul pe care doream să îl fac. Pentru că mă aflam la una dintre cele mai bine văzute școli din oraș și pentru că o alegere greșită în acel moment m-ar fi costat mult în viitor, ea m-a sfătuit să petrec o zi alături de cei pe care mă gândeam că îi voi numi colegii mei în curând și astfel să decid singură dacă merită să mă mut sau nu. Cu acordul directorului, am luat parte la cinci ore de curs, însă nici măcar această experiență nu m-a convins că fac ceea ce trebuie. După ce am văzut exact cu ce aveam să mă confrunt în acea școală, am devenit și mai confuză și am vrut să uit că am de luat vreo decizie.

            Timpul nu mi-a dat răgaz prea mult și m-am trezit că, înainte cu două zile de a începe cel de-al doilea semestru, nu știam ce școală o să frecventez de luni. Stăteam pe un scaun în bucătărie și frământam în mintea mea aceleași gânduri care au copt în mintea mea în ultimele 3 luni. Așteptam o intervenție divină, un răspuns clar la întrebările mele, pentru că niciuna dintre soluții nu părea potrivită pentru mine în acel moment. Eram deznădăjduită. Mi-am închis ochii, încercând să nu mă mai gândesc la nimic, când am auzit Vocea Lui Tata prin cea a mamei mele: „Te-ai fi mutat la Liceul de Muzică pentru un băiat?” Mi-am deschis ochii și mi-am ridicat privirea, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. Cuvintele au început să capete sens în mintea mea și atunci am înțeles că ele au pătruns în miezul problemei. În acel moment am primit pacea pe care am căutat-o atâta vreme și am știut clar că locul meu nu este în Liceul de Muzică. Viitorul meu nu este modelat după un băiat, ci este creionat de Cel care oferă sprijin și nădejde în orice vreme.

            Ania, până acum mi-a fost frică să împărtășesc cu prea mulți oameni această poveste. Mi-era rușine să spun cuiva că am fost pe punctul de a da cu piciorul la ceea ce contează pentru ceva care puteam să pierd atât de ușor, să îi las pe oameni să vadă și această față a mea. Însă, într-o zi, într-o discuție cu Tata, am descoperit că prin această poveste s-ar putea să încurajez pe cineva. Nu știu câți oameni vor fi atinși prin ceea ce am avut de spus, dar m-am săturat să mai ascund ceva care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Ania, nu aș fi fost la fel astăzi dacă nu aș fi renunțat la ceea ce credeam că îmi doream în folosul obținerii bucuriei eterne alături de Tata.

            „Ai regretat vreodată că nu te-ai mutat la Liceul de Muzică?” O întrebare al cărui răspuns am încercat să îl evit pe cât posibil până acum. Dacă aș fi spus nu, oamenii ar fi întrebat de ce și nu simțeam că le pot spune adevărul. Iar dacă aș fi răspuns da, ce minciună mare aș fi spus! Unii au rămas cu impresia că m-am speriat de elevii pe care i-am găsit în Liceul de Muzică, alții că n-am iubit într-atât flautul încât să fac o carieră din el. Amândouă presupunerile sunt într-o mică măsură adevărate. Însă adevărul este acesta: am fost îndrăgostită de un instrumentist de excepție din acea școală și am fost gata să renunț la viitorul meu pentru el, să iau o hotărâre care urma să îmi influențeze întreaga viață. Însă a fost mult mai bine să îmi zdrobesc planurile omenești  pentru a mă încrede în planurile Tatălui, care știa că respectivul băiat urma să se mute în clasa paralelă în următorul an și peste încă un an în alt oraș. Tata m-a învățat să respir cu-adevărat chiar și-atunci când sunt frântă, pentru că așa m-am simțit în acea zi a revelației divine, și să nădăjduiesc în Cel care are perspectiva perfectă și nelimitată pentru viața mea.

            A  fost o lecție grea și dificil de asimilat. Ca și orice copil am mai avut și încă mai am multe de învățat. Aceasta este doar o parte a poveștii, Ania, dar sper ca să îți pot scrie cât de curând continuarea.

            Nu uita, draga mea, ceea ce mi-a spus Tata prin unul din prietenii Lui: „Primul pas pentru a ajunge oriunde este să decizi că nu mai vrei să fii acolo unde ești.”

Cu dragoste,

Anastasia

XOXO

Un psalm al închinătorului

Privesc spre cerul necuprins și mă întreb cum poți să iubești pe cineva ca mine: o bucată simplă de lut, cu imprefecțiuni și fără un nume. Cum poți să te uiți la mine, cu ochii Tăi curați și limpezi, și să oglindești doar dragoste infinită, neschimbătoare și perfectă în privirea Ta de Dumnezeu? Îmi întorc ochii spre pământ, nu știu ce să mai cred despre mine: cine sunt? O prezență mă înfășoară pe dinapoi și pe dinainte și în urechi îmi răsună un susur blând: „Tu ești exact ceea ce Te-am creat să fii: copilul Meu preaiubit.” Existența-mi a început într-o zi pe care nu am cunoscut-o cu adevărat, ziua în care am citit aceleași cuvinte în ochii Tăi calzi. Eram doar țărână uscată, fără formă sau frumusețe. Degetele Tale puternice care au întins cerul au atins cu blândețe țărâna și, modelând-o cu înțelepciune cerească, au făcut-o după chipul și asemănarea Ta. În acel loc tainic și ascuns, ai suflat viață peste ceea ce urma să fiu eu și în acel moment am devenit o ființă, unică, prețioasă și specială. Eu nu puteam să Te văd, însă Tu vedeai deja în fața ochilor fiecare pas pe care îl voi face, fiecare alegere pe care o voi lua, fiecare bucurie pe care o voi avea, fiecare durere pe care o voi trăi. Tu ai știut bine de la început cine sunt și ce pot deveni. Sunt un om minunat, frumos și valoros pentru că am fost creat de Tine în acest fel. Ce extraordinar ești! Privesc din nou spre Tine, mă pun pe genunchi și îmi cer iertare pentru că nu m-am privit prin ochii Tăi. Acum, cu capul plecat, pot să văd crucea, caldă și însângerată, de unde mă privești Tu, cu ochii umezi și plini de dragoste. În acel loc întunecat, îți întinzi mâinile străpunse de cuie spre mine și mă cuprinzi în îmbrățișarea Ta de tată. Eu nu pot să privesc spre Tine, dar ascultându-Ți în liniște inima cum Îți bate, știu că nu e nevoie să fiu perfectă sau să am un nume pentru a fi iubită și prețuită de Tine, sunt valoroasă pentru că sunt a Ta. Privesc spre cer, spre Tine și zâmbesc, însuflețită de dragostea Ta. Lumina prezenței Tale strălucește prin mine, mă pierd în Tine și devin un diamant neprețuit în această lume. Eu sunt doar un om, dar Tu ești Dumnezeu, Dumnezeul meu!

Pe drumul spre acasă

„Mai aproape, tot mai aproape de inima Ta, Doamne,

Atrage-mă la Tine, scumpul inimii mele;

Strânge-mă, strânge-mă cu putere la pieptul Tău,

Și adăpostește-mă în Cerul Tău ca să-mi găsesc odihna.”

(Leila Morris)

Uitându-mă în urmă, încep din nou să fug. Deși simt că puterea din picioare ar putea să mă lase în orice moment, frica din inimă îmi dă suficientă energie ca să nu mă las doborâtă la pământ. Cu fiecare pas, teama crește tot mai mult și nu mai pot să mă uit înapoi cu gândul că urmăritorii mei ar putea să pună oricând mâna pe mine. Știu că nu există altă cale de scăpare decât să fug, să fug, să fug, neștiind care e de fapt linia de sosire. Singurul gând din mintea mea în acest moment este să scap, cumva, într-un fel, în orice fel. Ciulindu-mi urechile și având inima cât un purice, mă înfiorez la auzul unor pași grăbiți, mult mai grei și mai apăsați ca ai mei, care parcă se apropie tot mai mult de mine. Îmi încord toți mușchii din corp și nemaiținând cont de durerea care îmi bubuie ca niște tobe în timpan, încerc să îmi forțez picioarele să fugă și mai repede. Cu gândurile aiurea, pierdute în praful pământului pe care calc, scrutez cu privirea peisajul din jurul meu, în speranța că voi găsi un loc de scăpare. Însă orice șansă de a găsi ceea ce caut pare să se spulbere cu fiecare pas făcut; în fața mea, în spatele meu, în dreapta și în stânga mea, oriunde m-aș uita se întinde o pustie nesfârșită, goală și dezolantă. Frica din mine începe să prindă rădăcini în mintea mea și parcă aud o voce blândă care, în ciuda căldurii din corp, face să mi se ridice tot părul: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, și unde voi fugi departe de Fața Ta?” Puterea din picioare mă lasă dintr-odată și mă prăbușesc în lacrimi pe pământul sterp. Îmi ridic ochii spre cer, singura pată de culoare din întregul peisaj, încercând să găsesc ceva, poate pe cineva, care să îmi vină în ajutor. Lacrimile îmi întunecă privirea și întreaga mea ființă se zguduie de durere, dar simt prezența cuiva în apropierea mea și, fără să mai stau pe gânduri, încep să fug. Cu fiecare pas pe care-l fac încerc să uit de întrebarea care îmi arde ca un foc mintea, să las în urmă tot ceea ce sunt și să îmi concentrez toată atenția pe fuga mea de captivitate. Îmi ațintesc privirea în zare, și, spre uimirea mea, dau cu ochii de un gard imens, cu plasă ghimpată. Încep să fug animată de un o nouă speranță, un nou gând care nu lasă oboseala să-și impună domnia în corpul meu. Curând, gardul se află în dreapta mea și o fărâmă de bucurie începe să crească în ființa mea. Însă floarea timpurie este repede retezată când ochii mei întâlnesc niște păsări imense și urâte care zboară deasupra curții din interiorul gardului ghimpat. Gândul că sunt urmărită și că acum singura mea șansă de a scăpa a fost spulberată îmi reactivează frica și simt cum mușchii refuză să mai răspundă la comenzi. Aud din noi acei pași apropiindu-se și, fără să stau mult pe gânduri, fac o ultimă sforțare și pășesc în interiorul gardului, sperând să mă pot ascunde de cei care mă urmăresc. Nu departe de mine, în fața mea, zăresc o căsuță mică și părăsită, care nu pare să fie locuită pentru că nici măcar o lumină nu răzbate prin găurile mari din pereți unde ar fi trebuit să se afle geamuri. Știu bine că acest loc e singura mea cale de a scăpa, așa că dau buzna înăuntru, fără să mă gândesc la ceea ce aș putea să găsesc acolo. Un miros de putred și mortăciune îmi inundă nările și atmosfera dinăuntru mă face să tușesc. Gândul că trebuie să mă ascund mă face să îmi ridic privirile, însă priveliștea care mi se deschide înaintea ochilor mă sperie. Podeaua e plină de cioburi, cioburi ce par a fi aparținut unor vase scumpe și de mare preț, alături de tot felul de nimicuri, lucruri ieftine, fără de preț, dar care sunt întregi și învechite de trecerea timpului. Încăperea, deși mare și încăpătoare, e ticsită de mobilă veche și demodată, de prost gust, care nu se potrivește deloc cu pereții vopsiți în albastrul senin al cerului. Un candelabru scump și prăfuit împodobește tavanul, însă zecile de păianjeni care și-au găsit adăpost într-însul au acoperit cu mii de pânze culoarea luminoasă a soarelui care acoperă suprafața tavanului. Totul e într-o dezordine de neînchipuit, ca și cum nimeni nu ar mai fi pășit în această casă de zeci de ani. Pășesc prudent printre mormanele de lucruri,  încercând să găsesc un adăpost în spatele unui birou, dar podeaua care scârțâie asurzitor mă dă de gol. Ajung în dreptul unui dulap imens și, uitându-mă în jur, mi se pare că zăresc în spatele lui niște scări acoperite de un covor roșu, ros de-a lungul timpului. Dau la o parte lucrurile care îmi stau în cale și, curioasă de ceea ce s-ar putea ascunde la etaj, pășesc grăbită pe scări. Nici nu apuc bine să fac primul pas și simt cum o bucată de sticlă se frânge sub piciorul meu. Ridic de jos o ramă veche și prin sticla spartă zăresc poza unei familii aparent fericite, însă nu pot să recunosc persoanele. Pregătindu-mă să fac încă un pas, observ că fiecare scară este împodobită cu o poză. Atentă de data aceasta să nu mai distrug ceva, admir fiecare imagine în parte și am impresia că în mine se trezește ceva, că totul mi se pare așa de cunoscut. Cu cât ajung mai sus, câte o persoană începe să dispară din poze și zâmbetele încep să devină doar o amintire. Ajung în sfârșit la etaj și pe podeaua veche și nelustruită mă întâmpină o imagine a unei persoane singure, aflată pe genunchi în mijlocul unei camere aflate într-o mare dezordine, cu capul plecat, dând impresia că plânge. Fără să fac nimic, poza parcă prinde viață în mâinile mele și văd cum persoana își ridică privirea spre mine. O singură privire aruncată în ochii ei mă face să arunc poza pe jos și să îmi acopăr fața cu mâinile, încercând să nu dau voie amintirilor să mă năpădească. Însă inima nu îmi dă nicio clipă de răgaz și aud ca prin vis o voce guturală care strigă de undeva din jurul meu, și totuși parcă dinlăuntrul meu, cu disperare: „Unde, unde ai crezut tu că te poți ascunde? Nu poți să fugi de tine, de ceea ce ai făcut! Unde credeai că te poți ascunde de Fața Sa?”. Din nou aceeași întrebare, aceeași frământare de care nu pot să fug. Ridic din nou poza de jos, sperând să găsesc un răspuns, însă persoana din poză nu mai spune nimic, doar privește trist spre mine, parcă prevestind ceva. Deodată, aud o ușă în apropiere care se dă de perete și întreaga mea ființă se înfioară. Obișnuită să fug, pășesc grăbită pe scări în jos. Ajungând din nou în dreptul dulapului, mă prăbușesc pe genunchi printre mormanele de lucruri. În acel moment, toate zăgazurile sufletului meu se rup și lacrimile îmi curg șiroaie pe obrajii prăfuiți, făcându-mă să îmi plec capul. Aud podeaua scârțâind ușor în dreptul meu, dar nu sunt în stare să îmi ridic privirea, stau și plâng, așteptându-mi sentința.

În anul 1998 o lucrare începută în mai multe zone ale Europei, și nu numai, și-a găsit o casă și în România, printr-o femeie extraordinară, Anca Ciora. Viziunea ei a fost să învețe tinerii înzestrați cu darul muzicii să îl folosească cu înțelepciune, pricepere și dragoste slujind bisericile de care aparțin, dar și alte biserici din România și diaspora, lărgind astfel Împărăția cerească. Astfel, acum 19 ani, s-a născut Continental, o ușă deschisă spre muzică și Dumnezeu. În fiecare an, Continental organizează 8, 9 turnee, la care participă sute de tineri dornici să experimenteze punctualitatea, disciplina și pasiunea pentru muzică într-un mediu creștin, în care pot să îl descopere pe Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit, alături de oameni speciali și călătorind prin diferite colțuri ale României sau prin alte țări unde se află biserici de români.

Anul aceasta, spre bucuria „fanilor”, Continental a scos un nou album, a cărui titlu reunește toate celelalte albume înregistrate de 19 ani încoace, „Acasă”. Un cuvânt cât se poate de simplu și firesc, uman aș putea spune, care vine cu o provocare aparent copilărească, și totuși atât de profundă: Ce înseamnă acasă pentru tine? Acasă este într-adevăr locul unde internetul are cea mai mare viteză, unde se află cărțile și filmele tale preferate, locul unde poți să mănânci cât vrei și când vrei, însă cred că în inima fiecăruia dintre noi se ascunde o semnificație mult mai adâncă a acestui cuvânt.

Acasă pentru mine întotdeauna a căpătat forma unor oameni, unor persoane dragi, și niciodată a unor pereți sau a unei clădiri, motivul principal fiind faptul că nu am apucat să stau prea mult într-un singur loc care să îmi aducă confortul dorit. Până la vârsta adolescenței, acasă a fost locul unde știam bine că aparțin, că acolo se află cei care mă cunosc și mă înțeleg cel mai bine, e locul unde sunt iubită cu adevărat pentru ceea ce sunt. Însă, prin clasa a V-a am început să mă îndepărtez de aceste concepte, crezând că acum mi s-au deschis în sfârșit ochii să văd ceea ce se află în jurul meu și că acesta e momentul să îmi redefinesc perspectiva acestui cuvânt atât de esențial. Părinții mei au devenit gardul care mă ținea departe de adevărata libertate, de lumea de care eu îmi doream să mă pot bucura din plin. Îmi îngrădeau viața cu lucruri învechite și demodate, când viața părea a fi despre modernizare. Mi-am căutat prieteni și când i-am găsit am crezut că ei vor fi acel acasă unde sunt primită și acceptată exact așa sunt, iubită pentru persoana mea, însă ei și-au dorit ca eu să devin prietenul perfect visat de ei, să mă schimb ca să fiu pe placul lor. M-am gândit că oricum a fi mare înseamnă să fii mereu deschis spre schimbare, așa că m-am lăsat transformată după dorințele circumstanțelor în care mă aflam, după lumea în care trăiam. Însă aceste relații și direcționarea vieții mele spre lucruri complet diferite de ceea ce știam eu nu mi-au adus bucuria pe care credeam că voi găsi în afara cercului familial. Într-o zi chiar am încercat să stau cât mai departe de casa mea, să fug cât mai departe de ei, tatăl meu chiar i-a fost frică că nu mă voi mai întoarce, însă toate drumurile duc acasă. Am fugit de biserică pentru că am avut întrebări și frământări legate de Dumnezeu, de viața mea de credință și nu îmi găseam locul pe scaunul dintr-o clădire, printre rugăciuni lungi și predici nesfârșite. Am încercat să fug de mine, de familia mea, de cei care mă urmăreau să îmi fure libertatea care nu îmi aparținea, neștiind că sunt captivă fricii de a fi ceea ce am fost creată să fiu.

Întrebarea provocatoare „Ce înseamnă acasă pentru tine?” m-a urmărit oriunde am mers de când a fost lansată de echipa Continental. Datorită acestui fapt, am așteptat cu nerăbdare să particip la concertul organizat cu ocazia turneului de lansare a noului album. M-am bucurat nespus când a venit clipa mult așteptată și când am intrat în sală, am știut, într-un fel sau altul, că seara aceea va fi ceva special. Concertul s-a deschis cu o piesă vioaie, cu versuri pline de semnificație care mi-au rămas întipărite în minte: „Oare-i posibil să mă-ntorc și să fiu primit din nou?” Amintiri ale răzvrătirii mele mi-au năpădit ființa și mi-am dat seama că de atâtea ori am încercat să fug de Dumnezeu de teama că s-ar putea ca El să nu mă mai dorească, așa cum nu m-au dorit prietenii mei sau oamenii din jurul meu pentru că nu eram ceea ce credeau ei că sunt. Însă tocmai aici e secretul unui Tată perfect: El știe mai bine decât mine cine sunt și totuși mă iubește cu o dragoste veșnică și așteaptă cu nerăbdare să mă întorc spre El. Piesele au curs una după cealaltă, îndemnându-mă și pe mine să cânt, să cred cuvintele puternice ale versurilor pe care le rostesc. Apoi, Continental, alături de orchestră și band, au început să cânte o piesă pe care o știam din auzite, dar pe care abia atunci am început să o înțeleg în profunzime. „Mă lași să te găsesc pe genunchi.” Singurul mod de a mă întoarce acasă este să mă pun pe genunchi, poziția din care nu mai pot să fug, pot doar să văd ce mică sunt eu și ce mare e nevoia mea de a avea cui să îi încredințez libertatea mea, de a-L avea pe El. Oricât m-aș ascunde de El, pot să Îl găsesc doar atunci cânt îmi smeresc viața și inima înaintea Sa și Îl las pe El să mă înalțe pe culmi de nevisat. Și în momentul când gândurile mele se centrau pe această imagine, a urmat piesa care spune: „Voi slăvi pe Mielul Gloriei.” Numai atunci când sunt acasă pot să Îl slăvesc pe El, doar în prezența Sa pot să descopăr că El este cel care a murit de fapt pentru mine și nu eu sunt cea care I-am dat exemplu dând totul, tot ce-am avut mai scump ca să fiu cu El. El este cel care merită Gloria și nu eu. Acasă este locul frângerii, al vulnerabilității, al sincerității, al dragostei adevărate, într-un cuvânt, al lui Dumnezeu.

După mulți ani de căutări a semnificației cuvântului esențial din viața mea, m-am întâlnit cu Întemeietorul și Creatorul acestui termen. Undeva înlăuntrul meu eu știam că El este singurul care mă poate împlini, că golul din inima mea care încercam să îl umplu are forma Sa, însă Tata a fost Cel care mi-a ieșit în întâmpinare. Spre uimirea mea, în loc să îmi dea pedeapsa bine meritată, Și-a deschis brațele larg și m-a primit din nou acasă, aproape de inima, acolo unde dragostea nu mai are sfârșit. Când L-am găsit pe Tata, am redescoperit iubirea de părinți și mi-am regăsit locul în familia mea, am înțeles importanța unei comunități, a unei biserici în viața mea și inima mea s-a lipit de copiii Săi. Toate drumurile mele au dus acasă pentru că acasă este Dumnezeu.

Concertul Continental s-a încheiat, însă bucuria pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu în acea seară îmi va înflăcăra mult timp inima. Am regăsit oameni deosebiți, prieteni dragi pe care nu i-am văzut de multă vreme, însă fericirea mea adevărată a fost să le văd fețele strălucind de dragostea cerească și inimile bătând pentru Casa divină pe care cu toții o așteptăm. Am ieșit în lumea reală mai binecuvântată și cu dorința de a împărtăși oamenilor adevărata viziune despre acasă, adevărată semnificație a acestui cuvânt. Inima mea, aflată acum acasă, în prezența Tatălui, a înțeles că mulți copii se rătăcesc spre drumul spre acasă și că eu sunt chemată să simt durerea pierderii și să aduc lumina veșnică a dragostei celor care și-au pierdut calea, să fiu o binecuvântare.

Sentința bine meritată întârzie să vină și, în locul meu ei, simt cum o mână caldă se așază pe umărul meu. Frica mea veche se reaprinde în mine și încerc să îndepărtez acea persoană pentru a putea fugi, însă orice putere m-a părăsit și rămân neputincioasă pe genunchi. Îmi dau seama că acum nu mai sunt în stare să fug și, privind printre lacrimi la Cel de lângă mine, zăresc un prieten drag pe care am crezut că L-am pierdut în pustie. Fără să aștepte o reacție din partea mea, brațele Sale mă înfășoară și mă strâng la pieptul Său. Ascultându-i inima cum bate regulat, întreaga mea ființă se relaxează și frica dispare din mine. Inspir aer în piept și simt un miros de praf și sânge învăluindu-mă. Depărtându-mă un pic de El, Îi privesc mâinile și picioarele care sângerează, iar Fața Sa, deși este plină de sudoare și praf, radiază de bucurie. Confuză și dornică să înțeleg, mă ridic în picioare și ies din casă. În praful pustiei văd niște urme de pași însângerate care se întind până departe în zare, unde privirea mea nu mai ajunge. Întorcându-mă în casă, înțeleg în sfârșit totul privindu-I ființa cum luminează întreaga încăpere. „Unde voi putea fugi de Fața Ta? Oriunde aș fi, Tu ești prezent, chiar și în pustie.” Mă uit în jur și văd urâțenia casei, murdăria ei. Citindu-mi foarte bine gândurile, Tata se apropie de mine, îmi ia fața în mâinile Sale și rostește blând: „Adevărată odihnă Ți-o poți găsi doar în Mine, în Cerul Meu, în prezența Mea. Acasă sunt Eu.”