Scrisori fără destinație – partea a II-a

             Scumpa mea Ania,

            Mă gândesc deseori la tine și îmi dau seama că mai sunt pe inima mea multe lucruri pe care doresc să le împărtășesc cu tine. E vorba despre acele experiențe pe care uneori simt că e mai bine să le păstrez doar pentru mine, să le ascund în umbra misterului inimii mele, dar de fiecare dată când gândesc astfel Tata mă îndeamnă să trăiesc în sinceritate, să nu mă mai ascund după cuvinte și fraze bine puse la punct. Am tânjit mult timp să pot spune lucrurilor din viața mea pe nume, să las ca sufletul meu să se elibereze de povara evenimentelor grele și dureroase din viața mea. Mă bucur, Ania, că tu ești prima persoană care m-a cunoscut cu adevărat, așa cum sunt, fără filtre și fără machiaj. Prin tine am simțit că Tata îmi deschide inima spre o altfel de viață, pe care nu aș fi reușit să o experimentez dacă nu ai fi fost tu lângă mine.

            Ai fost vreodată supărată pe Tata, atât de supărată încât să încerci să te lupți cu El, să Îl impresionezi într-un fel cu argumentele tale pentru ca El să își schimbe decizia? Îmi amintesc că atunci când eram copil încercam să îmi înduplec părinții să îmi dea o pedeapsă mai ușoară, folosindu-mă de lacrimi. Nu aveam cum să înțeleg atunci că ei îmi doreau doar binele, încercând să mă aducă pe calea cea mai bună pentru viața mea. Eu mă răzvrăteam și mă supăram pe ei, răspunzându-le cu vorbe mânioase și pumni. În perioada despre care doresc să îți povestesc am fost un astfel de copil în relația cu Tata, poate fără să realizez. Mi s-a părut natural să mă lupt cu El, neînțelegând că noi doi nu suntem în tabere diferite, ci luptăm pentru același scop. Însă cred că e destul pentru acum, nu vreau să stric farmecul poveștii.

            Ce îți dorești pentru anul acesta? Dacă mi-ar fi pus cineva întrebarea aceasta la începutul clasei a opta, aș fi răspuns că îmi doresc să iau note bune în examenul de capacitate și să intru la liceul la care am visat mereu. Însă, dacă mă uit acum în urmă, aș fi cerut pace, pacea de a accepta planul și voia lui Tata pentru viața mea, pacea deplină pe care o pot căpăta doar în mijlocul furtunii. După ce am înțeles că Liceul de Muzică nu va face parte din viitorul meu (vezi articolul Scrisori fără destinație – partea I), mi-am concentrat din nou atenția pe școală și pe învățat. M-am gândit că partea tumultoasă a anului a trecut pentru mine, însă nu am avut cum să prevăd ceea ce îmi stătea în față. N-am început să mă stresez pentru examen, știam că Tata este de partea mea, așa că eram destul de încrezătoare. Însă simulările de examen m-au făcut să realizez că am mult de muncit pentru a obține rezultatele strălucite la care visam. Aveam multe goluri de umplut în ceea ce privește matematica, materia celor patru ani de gimnaziu a căpătat o formă lacunară de-a lungul timpului, după cum a dovedit și nota mea de la simulare, 7.30. În schimb, proba la română nu mă îngrijora deloc, nota de 9.80 obținută mi-a arătat că eram mai mult decât pregătită pentru examen. Așadar, am început să muncesc la matematică și să îmi concentrez toată energia pe a umple acele goluri din memoria mea. Am luat niște în particular, unde am înțeles că munca mea nu va fi deloc ușoară și am început să acumulez alături de profesorul meu acele cunoștințe necesare pentru proba la matematică. De asemenea, am început să muncesc serios și cu consecvență și acasă, pe cont propriu, rămânând uimită de pasiunea pe care o puteam pune în a învăța lucruri care mi-au displăcut până atunci. Lunile treceau și examenul se apropia tot mai mult. Cu fiecare zi ce trecea, simțeam că planul meu de a reuși la examen și de a ajunge pe drumul spre o carieră de scriitoare devenea tot mai ușor de imaginat și de îndeplinit. Pentru prima oară în patru ani temerile mele în ceea ce privește matematica nu mai erau atât de mari încât să nu pot privi dincolo de ele. În ceea ce privește limba și literatura română, eram mai mult decât încrezătoare de reușită, așa că nu mi-am luat deloc timp să mai investesc și să aprofundez cunoștințele mele. Deși au fost câteva luni de muncă grea, m-am bucurat să știu că examenul m-a găsit pregătită de a-l înfrunta și nu mai aveam teama eșecului în inimă.

            Săptămâna examenului a venit. După ziua de luni, când am dat proba la română, deși subiectul a fost mai dificil, am venit acasă foarte bucuroasă. În schimb, după ziua de miercuri, ziua probei la matematică, am ieșit mult mai reținută din sala de examen, încercând să nu mă mai gândesc la ceea ce am scris. Asta fac de fiecare dată când nu sunt sigură de ceva, încerc să duc gândurile într-o altă direcție, crezând că astfel problema va dispărea, măcar pentru o perioadă. Nu a fost nevoie să aștept prea mult rezultatele, ziua de vineri le-a adus repede alături de multe emoții. Mi-a fost teamă la început să mă uit pe tabele și să îmi caut numele, însă am știut că trebuie să îmi fac curaj și să-mi văd roadele muncii. Când m-am uitat în dreptul numelui meu, nu mi-a venit să cred că văd bine. Nu știam dacă este mai potrivit să plâng sau să mă bucur. În coloana matematicii, în dreptul numelui meu, era trecută o notă frumoasă de 9.40, însă în coloana limbii și literaturii române apărea un 7.55. Eram revoltată și nu puteam să înțeleg cum am reușit să iau o notă așa de mare la matematică și una așa de mică la română. În urma discuțiilor cu profesoara mea și din dorința de a dovedi că eu nu merit o asemenea notă, am decis să fac contestație la română. Deși unora dintre elevi le era teamă să depună contestație, am hotărât să îmi asum riscul de a lua o notă mai mică, știind că meritam oricum mai mult decât ceea ce stătea scris negru pe alb pe tabelul din curtea școlii. Aveam speranța că totul va fi bine, însă mama mea a dorit să se convingă că am șanse să mi se mărească nota de la examen. Așa că am mers împreună la o vecină, profesoară de română, și i-am povestit în detaliu, cât de bine mi-am amintit, tot ceea ce am scris. Însă răspunsul ei m-a zdrobit: nu aveam șanse, după calculele ei, să iau mai mult de 50 de sutimi în urma contestației, nota mea se putea ridica la maxim 8.10. M-am dus acasă și, deznădăjduită, am plâns cu amar. Am avut impresia că nota aceasta a spulberat toate visele mele, mi-a spulberat cariera de scriitoare. Cum aș mai putea eu să scriu ceva de valoare când nici măcar la un amărât de examen nu am știut să fac ceea ce trebuia? Cum aș mai avea dreptul să mă numesc scriitoare când am eșuat la școală? Eram supărată pe Tata. Eram mânioasă că nu a făcut așa cum am dorit eu, că nu a urmat întocmai gândurile mele. Aș fi vrut să mă pot bucura de rezultatele de la examen, în schimb îmi plângeam de milă și încercam să Îl conving pe Tata cu lacrimile mele că pedeapsa pe care mi-a aplicat-o nu este deloc corectă. Eram dezamăgită și de mine. Mă luptam cu mine și cu Tata, mă luptam fără să simt măcar pentru o secundă că am șansa să câștig.

            În zilele ce au urmat, diferiți oameni m-au încurajat spunându-mi că o asemenea notă nu are cum să mă definească și că mulți alți scriitori au avut rezultate slabe la școală la limba română, totuși asta nu i-a oprit din a-și îndeplini visul. Pentru prima oară, după ce am auzit aceste cuvinte, am început să am din nou speranța împlinirii propriului plan, atât de bine pus la punct aparent. Însă nu am luat în calcul și părerea părinților mei în alegerea liceului la care urmează să studiez. Datorită notei mari pe care am reușit să o iau la matematică, am dovedit că sunt mai mult decât în stare să mă descurc foarte bine cu o materie care nu e umanistă, așa că tata s-a gândit să mă trimită la un liceu cu un profil real. Am început din nou să mă răzvrătesc și să plâng. Încă o dată, totul era împotriva planurilor mele. Dacă aș fi luat o notă mai mare la română, nu m-aș fi aflat în situația asta. Am încercat să îmi conving tatăl că face o greșeală în alegerea sa, că nu sunt deloc potrivită pentru un asemenea profil. Eu încercam să îmi ușurez viața, făcând doar lucrurile în care excelez, pe când el își dorea să muncesc și să mă depun efort în ceea ce privește matematica în continuare. Eu încercam să scap de materia aceasta pe cât posibil, iar el mă trimite la un profil cu M1. De ce, Tata? De ce îmi faci una ca asta? Mă luptam cu El. Mă luptam din răsputeri să facă cum vreau eu, și nu doar așa cum vrea El. Cum ar fi dacă măcar o dată în viață ar face și El așa cum vreau eu? Of, dar nu știam ce implicații ar fi avut planul meu dacă ar fi pus vreodată în aplicare.

            Am plecat în tabără în următoarea săptămână, rămânând ca tatăl meu să ducă la școală lista cu liceele pe care le-am ales. Eram dezamăgită de mine și supărată pe părinții mei că mă obligă să fac o alegere care credeam în acel moment că îmi va aduce doar nefericire și îmi va îngreuna viața. Între timp, eram și nerăbdătoare să aflu rezultatul contestațiilor, însă am încercat să nu mă mai gândesc la realitate, să mă bucur de tabără pe cât posibil. La mijlocul săptămânii am primit vestea că mi-a fost mărită notă la română, dar nu cu 50 de sutimi așa cum se preconiza, ci cu un punct. Nu mi-a venit să cred ce minune a avut loc în viața mea. Am înțeles atunci că nu am niciun merit în toate astea, e doar bucuria pe care mi-a făcut-o Tata prin puterea Sa. Inima mea s-a liniștit pentru o perioadă, simțind cum furtuna din jurul meu îmi dă voie să văd soarele care m-a încălzit în tot acest timp. În sfârșit m-am simțit pregătită să accept voia lui Tata pentru viața mea, să accept chiar să merg la un liceu cu profil real. Însă, din nou, mi-am făcut eu planul meu, visând la un anume liceu în care mi-aș dori să ajung. Poate că acela ar fi fost momentul cel mai potrivit în care ar fi trebuit să cer pace, dar nu m-am gândit că mă mai așteaptă încă o furtună prin care trebuie să trec.

            Mă aflam de data aceasta într-o altă tabără, câteva săptămâni mai târziu, și așteptam repartizarea pe licee. Inima îmi ardea de nerăbdare și mă gândeam că de data aceasta cu siguranță dorința mi se va îndeplini. Însă, ca de fiecare dată, Tata mă cunoaște mult mai bine decât mă cunosc eu și a știut ce e mai bine pentru mine. Nu am fost repartizată la liceul de centru la care am visat, ci la unul despre care nu știam prea multe și despre care credeam că e cam slab. Parcă totul a devenit dintr-odată prea mult pentru mine: nu am luat notele bune pe care mi le-aș fi dorit la examen, apoi nu m-am dus spre profilul la care eu visam și acum nu am intrat nici măcar la un liceu bun. Am început din nou să plâng. De ce am devenit eu cea pedepsită constant? Ce am făcut să merit asta? Mi-aș fi dorit ca viața mea să fi luat o altă întorsătură, lucrurile să decurgă altfel. Eram supărată și nu mai știam ce să fac. Chiar atunci Tata a fost acolo să mă mângâie, vorbindu-mi prin mama mea. Cu o sinceritate maternă, ea m-a întrebat: „Anastasia, de ce îți tot plângi atâta de milă, ca și cum ți s-ar fi întâmplat ceva rău? Șterge-ți lacrimile și acceptă. Oricum nu mai ai cum schimba lucrurile acum.” Mintea mea încă se răzvrătea, voiam să mai dau din coate și din mâini un pic, însă într-un final am înțeles că trebuie să fiu de acord cu vorbele mamei mele. Din veșnicie a fost creionat un plan perfect pentru viața mea, cum aș putea eu să îl schimb prin capriciile mele? Pentru prima dată de când a început această perioadă tumultoasă, am fost de acord cu Tata.

            Pentru că liceul la care am fost repartizată are un singur profil, a trebuit să mergem în luna august la repartizarea pe clase. Coincidența mare a fost că în aceeași zi se făceau niște reparații la drum și am întârziat la repartizare. Când am intrat în sală, directoarea a trecut  deja de numele meu, așa că nu mai aveam dreptul să îmi aleg clasa. Mama mea s-a revoltat și a încercat în vreun fel să remedieze situația, însă i s-a spus că din moment ce nu am fost la timp, voi rămâne în clasa în care sunt mai mai multe locuri libere. Mama își dorea să ajung într-o clasă cât mai bună, nu în ultima clasă din generația mea. Știa că după notele obținute la examen nu meritam să fiu acolo. Însă eu m-am uitat la ea și i-am spus liniștită: „Mama, nu te mai agita. Eu chiar sunt mulțumită de clasa în care am fost repartizată.” Într-un mod miraculos, în acele momente am primit pacea pentru care nu m-am rugat. Pentru prima dată am realizat că eu și Tata suntem de fapt în aceeași echipă și că vom reuși împreună doar dacă eu încetez să mă mai lupt cu el. Pe drum spre casă, am venit în autobus cu o profesoară din acel liceu, care a fost și ea prezentă la repartizare. Intrând în discuție cu ea, mama și-a exprimat încă o dată frustrarea față de ceea ce s-a întâmplat. Fără ezitare, profesoara a răspuns: „Doamnă, de ce vă mai chinuiți?! Poate că acesta a fost planul Lui Dumnezeu pentru dumneavoastră.” Nu a fost nevoie ca ea să spună mai mult. Și eu și mama am înțeles că, deși nu avem încă perspectiva lui Tata, trebuie să acceptăm voia Lui.

            Inițial, când părinții mei m-au trimis acest liceu, s-au gândit că dacă într-adevăr se va dovedi că nu mă pot descurca și e prea greu pentru mine, mă vor transfera. Însă nu a fost nevoie de așa ceva, deoarece după nici o lună după ce a început școala am venit acasă și i-am mulțumit tatălui meu pentru decizia pe care a luat-o. Nu cred că aș fi putut fi într-un loc mai bun decât liceul în care mă aflu acum. Chiar dacă a fost greu și mi-a luat mult până am înțeles totul, m-am bucurat să știu că acesta este locul în care mă vrea Tata. Și ori de câte ori, de-a lungul anilor, am început să mă întreb dacă liceul acesta este potrivit pentru mine sau dacă mă aflu în locul bun, îndoiala mea a pierit când m-am uitat în urma mea. Fiecare pas pe care l-am făcut a fost călăuzit de Tata. Nu mi-aș fi dorit să fi studiat într-un alt liceu sau să fiu într-o altă clasă, sunt exact acolo unde trebuie să fiu. Tata a avut o misiune pentru mine, care a putut fi îndeplinită doar în liceul acesta și m-aș bucura să îți pot povesti despre ea în următoarea mea scrisoare, Ania.

                Când stau și mă uit în urmă, îmi dau seama că sunt multe lucruri din trecutul meu pe care am încercat să le ascund de ochii celorlalți pentru a nu-mi strica imaginea „perfectă” în ochii lor. Cred că este pur și simplu umană această încercare de a păstra pentru noi lucrurile de care nu suntem cei mai mândri și de a arăta oamenilor doar acele fapte care ne pun într-o lumină bună. Însă, privind în urmă, îmi dau seama că în momentele cele mai slabe ale vieții mele i-am dat ocazia lui Tata să creioneze o altfel de imagine, mult mai bună decât dacă aș fi încercat eu să o desenez cu propriile-mi puteri și talente. Prin tristețe sau prin bucurie, nu am fost niciodată singură, ci întotdeauna de mână cu Tatăl meu preaiubit.

             „Totuși, facă-Se nu ce voiesc Eu, ci voia Ta.” Voia lui Tata e întotdeauna cea mai bună pentru viață noastră, însă atârnă de noi dacă o acceptăm sau nu. Ania, e așa de interesant cum toate sunt așezate perfect în planul Lui, totul e atât de bine gândit. Abia aștept să ne revedem acasă, acolo unde El va șterge orice lacrimă pe obrazul nostru și ne va da acea bucurie negrăită și strălucită. Ah, Tata, adu mai repede acea zi!

 

Te pup și te îmbrățișez cu drag, a ta,

Anastasia

XOXO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Un gând despre ”Scrisori fără destinație – partea a II-a

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s