Povestea unei vieți autentice care a zguduit inimi: Rachel Joy Scott

rachel-scott

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.”

(Filipeni 1:21)

            Cunosc acest verset pe de rost de când sunt mică și, deși cu buzele l-am spus de atâtea ori, nu m-am gândit niciodată că cineva de vârsta mea ar putea să îl și trăiască. Într-o zi, din pură întâmplare mi-am zis eu în acel moment, am dat peste trailer-ul unui film creștin care urma să apară, I am not ashamed. De la primele imagini care au apărut pe ecranul telefonului meu am simțit cum inima mea plină de temeri și de dorințele cel mai adânci este zguduită de ceea ce se desfășoară înaintea ochilor mei. Abia după ce am vizionat trailer-ul și a doua oară m-am oprit și, cutremurată în toată ființa mea de evenimentele relatate în film, mi-am dat seama că nu a fost o întâmplare că am dat peste acestă poveste a unei vieți autentice.

În anul 1999, în ziua de 20 aprilie, la liceul Columbine din statul Colorado, în Statele Unite ale Americii, doi elevi din an terminal, Dylan Klebold și Eric Harris, au ucis 12 elevi și un profesor, împușcând și rănind încă vreo 20 de persoane, creând astfel un masacru. Prima lor victimă a fost o elevă de doar 17 ani pe nume Rachel Joy Scott. După ce au împușcat-o de două ori în picior și o dată în spate și au văzut că încă trăiește, unul dintre băieți, Eric,  s-a apropiat de ea, a apucat-o de păr și ridicându-i capul pentru a se uita la el a întrebat-o: „Do you still belive in your God?” Fără ezitare, ea a răspuns simplu, dar hotărât: „You know I do.”  Provocat de răspunsul ei, Eric i-a spus: „Then go be with Him.” Și a împușcat-o în cap.

De la o vârstă fragedă, frica mea cea mai acută a fost cea de moarte. Nu știu exact când a început, dar de mică mi-a fost teamă de întuneric. Nu de întunericul propriu-zis, ci de ideea că în beznă s-ar putea ascunde cineva, care să mă omoare în timp ce dorm. Această frică mi-a acaparat așa de tare inima și mintea că uneori aveam coșmaruri din cauza aceasta și nu puteam să adorm decât foarte greu. După mai multe astfel de episoade, bunica mea m-a învățat să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea pace și liniște în somn și să las în mâna Lui grija unui posibil ucigaș care se ascunde în întuneric. Când coșmarul devenea de nesuportat și îmi chinuia întreaga ființă, gândul mi se îndrepta spre Tata și pentru un timp teama părea că dispare. Abia după foarte mulți ani, pe la vârsta adolescenței, am renunțat să mai dorm noapte cu o lumină micuță mereu aprinsă în cameră. Însă teama mea nu a dispărut odată cu această hotărâre. Mi-a displăcut enorm să aud predici despre moarte, mă lua cu fiori doar când auzeam acest cuvânt. Nu am îndrăznit niciodată să îmi deschid Biblia și să citesc cartea Apocalipsa din cauza aceste temeri. Când am realizat că frica de moarte dăunează relației mele cu Dumnezeu, am început să mă rog ca Tata să ia această teamă din viața mea. Însă abia când am văzut trailer-ul de la acest film am fost eliberată de această frică, pentru a fi înlocuită cu o dorință arzătoare: să fiu și eu gata să îmi dau viața pentru Cel care mi-a dat-o în dar.

Povestea lui Rachel Joy Scott, la prima vedere, pare a fi povestea oricărui copil crescut într-o familie de oameni credincioși. I-a fost arătată de la o vârstă fragedă calea pe care trebuie să o urmeze, iar la vârsta de 11 ani rugăciunile părinților ei și-au primit răspunsul când Rachel și-a afirmat propria credință, dedicându-și viața lui Dumnezeu. Nu a fost o persoană extrem de spirituală, a avut și ea momente când s-a aflat pe culmi de glorie, dar și clipe petrecute în vale. A fost ca și oricare alt adolescent de vârsta ei și, totuși, ceva a diferențiat-o de toți ceilalți: îl iubea pe Dumnezeu și își trăia credința fără rușine.

Pe data de 20 aprilie 1998, cu un an înainte de-a muri, Rachel a scris aceste cuvinte într-un jurnal: “I lost all my friends at school, now that I’ve begun to ‘walk my talk’, they make fun of me. I don’t even know what I have done. I don’t really have to say anything and they turn from me.  I have no more personal friends at school, But you know what? I am not going to apologize for speaking the name of Jesus. I am not going to justify my faith to them, and I am not going to hide the light that God has put into me. If I have to sacrifice everything I will. I will take it. If my friends have to become my enemies for me to be with my best friend Jesus, then that’s fine with me. I always knew being a Christian is having enemies, but I never thought that my ‘friends’ were going to be those enemies. If I have to give up everything, I will”.

„Pentru mine a trăi este Hristos.” Sunt impresionată de felul în care o tânără de vârsta mea, în anii cei mai frumoși din viață, a renunțat la prietenii ei, la ceea ce o lega de lumea aceasta, pentru a avea prietenia Celui pe care Îl numea cel mai bun prieten al ei. Nu i-a fost teamă că ceilalți o vor respinge pentru credința ei, a ales în ciuda tuturor circumstanțelor potrivnice să se agațe de Dumnezeu și să își găsească împlinirea în El. Mai mult de-atât, Rachel a fost gata să renunțe la tot, la anii tinereții, la momentele de distracție, la relațiile omenești, la tot ceea ce definește un adolescent de 17 ani, pentru a-și trăi viața într-un mod autentic.

Când am citit povestea ei, am rămas șocată de un anumit lucru: Rachel știa că va muri tânără. Le împărtășea prietenilor ei faptul că ea nu va ajunge să se căsătorească și nici să treacă peste vârsta de 20 de ani. Cu câteva luni înainte de a muri, a scris trei propoziții aparent atât de simple, și totuși atât de profunde: “This is my last year, Lord. I have gotten what I can. Thank you.

Cu ceva vreme în urmă, Dumnezeu mi-a pus pe inimă un gând: să mă ocup de genereția mea. Nu e o sarcină deloc ușoară, însă când am simțit această chemare am știut că Tata vrea să ducă la îndeplinire profeția rostită peste mine. Și înainte de a citi despre această eroină, am găsit un citat de-al ei care m-a străpuns până în adâncul sufletului: “God is going to use me to reach the young people, I don’t know how, I don’t know when.” Așteptam de atâta timp parcă o asigurare din partea Lui și El a găsit momentul potrivit să vorbească inimii mele. Planul Său este într-adevăr perfect și se împlinește în clipa cea mai potrivită.

Cu trei săptămâni înainte de a muri, Rachel Joy Scott a ajuns în contact cu cei doi băieți care o vor împușca mai târziu, Eric și Dylan. Amândoi au fost niște oameni destul de ciudați și misterioși, elevii evitându-i de cele mai multe ori. Însă Rachel a vorbit cu ei și le-a spus despre Hristos, încercând să îi facă să renunțe la mânia și la ura lor și să privească spre Cel care îi poate elibera, însă aceștia au luat cuvintele ei în derâdere. Deși ea nu a putut prevedea modul în care va muri, cred că Tata s-a folosit de ea chiar în acele momente pentru a le mai oferi o șansă acelor băieți de a se întoarce de pe căile lor rele.

Cu două ore înainte de a fi împușcată, Rachel a făcut un ultim desen cu ochii ei din care cădeau 13 lacrimi, reprezentându-i, prin inspirație divină, pe cei 13 oameni care au fost uciși în acea zi, și care atingeau un trandafir, transformându-se în sânge.  Acest desen este legat de un verset atât de cunoscut și atât de adevărat în viața lui Rachel: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât aceasta, și anume să își dea viața pentru prietenii lui.” (Ioan 15:13) Dragostea ei atinge inimile prietenilor din toată lumea și din atâtea generații pe care ea nu le-a cunoscut, dar pe care le-a influențat prin moartea ei.

„Iar a muri este un câștig.” Rachel Joy Scott și-ar fi dorit să ajungă misionară și actriță. Cele două slujbe par incompatibile, însă Tata îi cunoștea inima și, chiar dacă a murit, dorințele ei s-au împlinit. Înmormântarea ei, după cum susține Wikipedia, a fost televizată de-a lungul și de-a latul țării și a fost cel mai vizionat eveniment de pe CNN până în acel moment, mai popular chiar decât înmormântarea Dianei, prințesă de Wales. Povestea vieții autentice pe care a trăit-o a zguduit numeroase inimi cu trecerea anilor, făcând din ea o misionară a oamenilor tineri, dar și a tuturor care sunt gata să îi asculte istoria uimitoare scrisă de Creatorul Său.

Fiecare om își dorește ca numele său să rămână mereu pe buzele și în gândurile celor din jurul lui, să capete semnificație prin contribuția adusă omenirii prin eforturile sale. Numele lui Rachel Joy Scott a rămas ca o piatră de aducere aminte pentru generația sa a modului extraordinar în care Tata se poate folosi de viața unui tânăr care este gata să își trăiască autentic credința și să lupte până la capăt pentru ceea ce crede. Nu Rachel este cea care influențează oameni și astăzi, ci Dumnezeu ei, Cel care își desăvârșește planul perfect prin povestea ei.

Eu personal îmi doresc ca povestea mea să fie despre o viață trăită autentic, o poveste în care să se vadă degetul Tatălui mei preaiubit care o scrie cu atâta dragoste și pasiune, o poveste care să zguduie inimi prin puterea Numelui lui Dumnezeu. Nu numele meu va rămâne în istorie, ci Numele Său veșnic care schimbă generații și vieți într-un mod autentic, dând semnificație trăirii pe acest pământ și în eternitate.

„God’s reward is worth it all.”

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s