Tatăl meu deosebit

„Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.”

Efeseni 6:2-3

         Îmi iau telefonul în mână și încep să citesc cuvintele scrise cu mult timp în urmă. Rostind fiecare frază cu nerăbdare și emoție, un zâmbet larg se creionează pe fața mea fericită. Învăluită în litere și silabe, mă simt al nouălea cer pentru că pot în sfârșit să petrec cu el acel moment după care am tânjit așa de mult. Undeva în adâncul inimii mele se ascunde o fărâmă de amărăciune, de dezamăgire față de comportamentul său, dar încerc să uit și să mă bucur de această clipă atât de specială. Deși nu pot să îi privesc chipul în timp ce citesc, simt cum chipu-i îngândurat se înseninează. Timpul pare să stea în loc pentru mine, oferindu-mi o portiță de scăpare de la lumea reală. Privindu-mi chipul care se oglindește în ecranul telefonului, descopăr că acest moment nu este despre cine are dreptate și cine nu, despre care dintre noi strigă mai tare și are ultimul cuvânt în discuție, ci este despre intimitatea unei clipe trăite de un copil alături de părintele său, timp special oferit doar celor doi. Cuvintele citite devin tot mai puține până când nu mai rămâne nimic de rostit. Îmi ridic ochii cu nerăbdarea clar oglindită în ei și simt cum mi se umplu de lacrimi de bucurie privindu-i chipul umbrit de un zâmbet sincer și contagios. Liniștea se așterne între noi, dar curând vocea sa blândă și iubitoare răsună în bucătărie: „Sunt mândru de tine.” M-am aruncat în brațele lui fericită pentru că acesta este momentul perfect demult visat. Orice umbră de supărare, de neiertare, de gelozie, de mândrie rănită dispare dintre noi. Nu mai rămâne în urmă decât dragostea, tandră și veșnică. Acum simt în sfârșit că nu mai sunt doar fiica cea mai mare, doar copilul lui, sunt din nou prințesa lui tata. Îl privesc cu bucuria creionată pe trăsăturile părintești și îi mulțumesc lui Dumnezeu în gând pentru că mi-a dat în dar un tată deosebit, tatăl pământesc pe care nu l-am meritat.

            Te-ai gândit vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă ai fi avut părinții prietenilor tăi? Eu de multe ori mi-am creionat un astfel de scenariu în mintea mea, o zi „perfectă’ în compania unei alte familii. Însă mai tot timpul, când am fost supărată pe tatăl meu, mi-am dorit în mânia mea ca altcineva să îmi fi fost părinte. Cu mama a fost aproape întotdeauna destul de ușor să ajungem la un punct comun, dar cu tata a fost o luptă grea de fiecare dată pentru că am trăit cu impresia că el este inamicul meu. M-am uitat ochii lui și pentru că m-am văzut pe mine în ei, am început să cred că noi niciodată nu vom reuși să avem relația după care eu am tânjit.

            Prințesă: acesta este cuvântul cu care m-am identificat încă din copilărie. Mi-a plăcut întotdeauna ideea de a fi o prințesă, îmbrăcată cu rochii lungi și purtând pe cap o coroană, așteptând cu nerăbdare venirea prințului ei iubit pe un cal alb. Deși nu am avut niciodată rochii prea elegante și nici o coroană adevărată, am avut cea mai importantă parte din viața unei prințese: prințul, tatăl meu. Nu a venit pe un cal așa cum visează toate fetele, ci a venit cu pași nerăbdători să îi facă simțită prezența încă din întâia zi a primei sale fiice. A fost nevoie doar de o singură privire pentru că a fost dragoste la prima vedere. Eu am devenit prințesa lui și el prințul meu. Deși timpul trecea, dragostea mea pentru el nu se diminua, era încă preferatul meu. Chiar și atunci când mă pedepsea sau nu îmi dădea voi să fac tot ceea ce vreau, după ce am vărsat multe lacrimi am înțeles că o face din dragoste pentru a-și proteja prințesa. Mă mândream cu el tuturor și nu îmi era rușine să spun cuiva că este tatăl meu. Însă cu cât anii treceau, ochii mei au început să se deschidă spre lume, mai bine zis să se închidă în perioada adolescenței. Nu am mai văzut în el prințul meu iubit, ci un adversar care încearcă cu orice preț să îmi distrugă visul de prințesă. Am început să îmi doresc alte lucruri de la viață, multe dintre ele concepute în dorința de a fi exact opusul a ceea ce vrea tatăl meu de la mine. Am simțit că trebuie să îi dovedesc că merit iubirea lui și aprecierea sa părintească, să îi arăt că pot fi la fel de bună ca și el fără ajutorul său și pe propriile mele picioare. Am crezut că vrea să mă controleze neîngânduindu-mi să îmi fac cont de Facebook sau de email și să mă țină toată viața ascunsă de „adevărata” lumea. Am experimentat pe propria-mi piele ce înseamnă să fi sufletește o prințesă fugară. M-am aruncat singură în gura prieteniilor false și dezamăgitoare, speranțelor deșarte, promisiunilor neîmplinite, iubirii copilărești și prințul meu nu a mai fost acolo să mă păzească așa cum a făcut-o odată. Însă ceea ce eu nu am știut atunci este că el m-a vegheat de departe și a avut încredere în mine, știind că voi lua decizia corectă și mă voi întoarce într-o zi acasă. O mică întâlnire la KFC, o plimbare prin parc, o cafea la Starbucks, o îmbrățișare caldă au fost gesturile lui de a-mi aminti cine sunt: prințesa lui. A fost nevoie să mă trezească Dumnezeu la realitate cu lacrimi în ochi și inima zbuciumată. Doar după ce am dat cu mândria de pământ și am lăsat în urmă imaginea unei lumi perfecte, am ajuns să mă arunc din nou în brațele tatălui meu și să îi mulțumesc că mi-a oferit viața unei prințese. A fost nevoie de mult timp să realizez că ceea ce am în fața mea este un dar nemeritat, tatăl meu deosebit.

            Deosebit nu înseamnă că viața noastră este perfectă, că nu ne mai certăm și nu mai strigăm unul la celălalt din când în când, că nu mai vedem defectele celuilalt. Relația noastră a devenit deosebită pentru că Dumnezeu a construit-o, o construiește și o va construi în fiecare zi într-un mod așa de perfect, mai minunat decât dacă am fi creionat-o noi cu mâinile noastre imperfecte și pământești. E nevoie în fiecare zi ca eu să renunț la mine, la dorințele mele, la planurile mele „perfecte” și să îl las pe Tatăl divin să își desăvârșească lucrarea în viața mea cu privire la tatăl meu, și nu doar în privință lui, ci în toate domeniile.

            Relația dintre un tată și copilul său se clădește pas cu pas deoarece are nevoie de mult timp, răbdare și dragoste pentru a deveni ceea ce noi numim „naturală”. Într-o lume în care părinții par sa nu mai aibă importanță în ochii copiilor și tații uită ce responsabilitate imensă au pe umerii lor, învață să te bucuri de binecuvântările nemeritate din viața ta care se află chiar în familia ta. Tatăl este un dar pentru tine și poate să prindă viață dacă îl privești prin ochii lui Dumnezeu, ca pe un tată deosebit.

„Acel care ne dă totul din belșug spre binele nostru și gloria Lui.”

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s