Povestea unei frunze

Este o zi frumoasă de primăvară. Întreaga natură s-a trezit la o nouă viață după o iarnă lungă și rece îmbrăcându-se în haine de mătase verde și aurie. Păsărelele cântă voioase o melodie de victorie plină de bucuria unei noi vieți. Soarele, mărețul stăpânitor al cerului, se-arată pe întinsul cerului în toată frumusețea ei aurie mângâind pământul cu blândețea unei mame după un somn lung și odihnitor. Chiar și copacii și-au dezbrăcat haina lor cea albă și caldă și au îmbrăcat haine verzi de smarald bucurându-se din toată inima de noua viață primită. Întreaga lume este îmbrăcată în splendoare pregătită să sărbătorească frumusețea acestui anotimp.

În această zi minunată, o frunză specială se naște în falnicul stejar din parc. O frunză unică născută în splendoarea unei regine arătând frumusețea unei prințese de viță nobilă. O frunză deosebită cum nu a mai fost văzută pe acest pământ. Nașterea acestei frunze produse mare agitație prin parc atrăgând toate frunzele să o privească pentru o clipă, să-i privească frumusețea divină. Până și stejarul rămâne uimit de splendoarea acestei frunze abia născute admirând-o cu mare bucurie în inimă. Copacul o îndrăgi atât de mult încât îi dărui o haină de mătase de culoarea smaraldului care o făcea să strălucească ca o stea în mijlocul deșertului. Din acea zi memorabilă de început de primăvară, toți o numiră pe frumoasa noastră frunză, Mica Prințesă.

Mica Prințesă începu să crească în frumusețe și în înțelepciune iubită și adorată de toate frunzele din parc o dată cu trecerea primăverii. Frunza noastră și-a deschis ochișorii ei verzi pentru a privi și a cunoaște lumea în care trăia. O lume nouă pe care o descoperea a fi tot mai frumoasă cu fiecare zi ce trecea.

Mica Prințesă începu să meargă, ca și toate celelalte frunze, la sfârșitul primăverii la școală. Acum este destul de mare pentru a începe să-și dezvolte cultura și frumusețea minții, atât de folositoare unei frunze nobile ca și ea. Școala de Frunze a doamnei Hatters o primi cu brațele deschise pe micuța frunză. Din prima zi de școală, prietena noastră îndrăgi cărțile făcându-le cele mai bune prietene ale ei și petrecând timp în compania lor chiar și în tăcerea de gheață a nopții. Mica Prințesă începu să cunoască tainele învățăturii alături de colegii ei, frunzele, arătându-se de cele mai multe ori mai inteligentă și mai atentă decât ceilalți. Doamna Hatters o lăuda adesea pentru deșteptăciunea ei și pentru cunoștințele superioare vârstei ei pe care le acumulase datorită prietenelor ei, cărțile. În curând, Mica Prințesă deveni mai mult decât o frunză în clasa doamnei Hatters. Colegii ei o priveau acum cu respect pentru persoana ei și de cele mai multe ori aduceau înaintea ei problemele care își mai băgau câteodată coada în prieteniile lor. Așa că, vara cea caldă și luminoasă o găsi ca o mică regină în Școala de Frunze a doamnei Hatters.

Luna iulie se-arătă curând în toată splendoarea sa la orizont și doamna Hatters își anunță elevii că în curând ei vor absolvi Școala de Frunze. Astfel că, la momentul potrivit, toate frunzele care au fost anul acesta la Școala de Frunze a doamnei Hatters este premiat pentru rezultate bune și foarte bune. Dar, bineînțeles, că Mica Prințesă este premiată pentru cea mai bună elevă din acest an. Premierea se încheie și toate frunzele își iau rămas bun de la locul unde și-au petrecut o parte din draga lor copilărie. Și Mica Prințesă plecă cu durere în suflet și lacrimi calde în ochi de la școală negândindu-se la viitorul ce o aștepta.

Curând, luminoasa vara își luă la revedere de la lume și lăsă loc surorii sale, toamna. Toamna se arată în toată frumusețea sa lumii îmbrăcând natura în culorii pastelate.

Într-o zi, Mica Prințesă se trezi voioasă din somnul de frumusețe și se privi în oglindă pentru a se aranja cât mai frumos să se înfățișeze lumii. Dar oglinda îi arătă ceva îngrozitor pentru că frunza se pune în genunchi și plânge. De ce este atât de supărată Prințesa? Toamna venise și o îmbrăcase pe micuța noastră într-o rochie vișinie veștejită. Acum ea nu mai este frunza tânără plină de viață, ci o frunză bătrână, veștejită, cu o față acoperită de riduri. Mica Prințesă îmbătrânise o dată cu venirea noului anotimp. Frunza, înfricoșată de înfățișarea ei, nu se mai arătă în lume din acea zi tragică.

Într-o dimineață, vântul, îngrijorat de lipsa unei frunze, bătu la ușa Micii Prințese. Ușa se deschise, dar nimeni nu se arată în prag.

– Bună. Este cineva pe-acasă?! șuieră vântul.

– Da, este cineva acasă.

Vântul, recunoscând vocea Micii Prințese, aproape că spulberă ușa când intră în casă de atâta bucurie.

– Prințesă, sunt atât de îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu mai ieși pe-afară să mai vizitezi lumea? Toată lumea ți-a simțit lipsa!

– Nu s-a întâmplat nimic cu mine. Mă simt… mă simt… mai bine ca niciodată! minți prințesa cu un glas mânios care o dădu de gol.

– Prințesă, nu știu ce te supără. Dar eu sunt prietenul tău și sunt gata să-ți ascult supărarea care te apasă. Vino lângă mine și povestește-mi! Îmi e dor să-ți văd chipul!

– Nu… nu… nu poți să mă vezi! Îmi e rușine să mă arăt! Pleacă, te rog, nu-mi mai adânci suferința!

– Nu voi pleca până nu voi știi că totul este în regulă! Te rog, Prințesă… Apropie-te de mine și hai să vorbim ca doi prieteni buni! șuieră vântul cu o voce blândă și calmă.

Mica Prințesă prinde curaj și se-arată dintr-un colț întunecat al casei. Vântul, când o văzu cât e de schimbată, aproape că nu o recunoscu. Dar curând își reveni și inima i se umplu de milă pentru prietena lui.

– Acum ești mulțumit, Vântule?!

Musafirul nu știu ce să zică. Rămase ca împietrit. Deodată, frunza izbucni în lacrimi.

– Uite ce urâtă sunt! Nu mai sunt verde și tânără. Acum sunt acoperită de riduri și zbârcituri. Sunt atât de bătrână și de urâtă! Și frunza începu să plângă tot mai tare cu lacrimi sincere de durere.

– Nu știu ce să spun, Prințesă. începu Vântul. Cu toate frunzele se întâmplă la fel. Primăvara se nasc, vara își trăiesc viața, toamna se veștejesc și la începutul iernii mor.

– Mor, mor… repetă înspăimântată frunza. Dar eu nu vreau să mor! Nu vreau, nu vreau să mor! Și frunza începu să plângă și mai cu durere de îți frângea inima.

– Chiar nu știu ce să fac, cum să îți alin durerea! rosti neputincios musafirul. Deodată, o idee îi străfulgeră mintea. Dacă aș chema-o pe doamna Hatters? Ea va știi cu siguranță cum să te consoleze.

– Da, da, du-te după ea chiar acum. Vreau să simt alinarea cuiva înainte să mor!

Vântul fugi într-un suflet la Școala de Frunze și o aduse pe doamna Hatters pe aripile sale. Invitata bătu la ușă și văzând că nimeni nu răspunde, intră înăuntru. La intrare dădu cu ochii de o frunză veștejită care plângea.

– Micuțo, nu mai plânge! Și musafirul o mângâie cu blândețe încercând să-i aline durerea. Nu are rost să-ți spun că nu mai ai ce face ca să fii din nou tânără. Dar știu că este Cineva care te poate consola!

– Cine? Cine? Spuneți-mi repede!

– Dumnezeu, Creatorul tău.

– Dar cum îl voi găsi?

– Cheamă-L și El îți va răspunde. Și spunând acestea doamna Hatters plecă.

Mica Prințesă se ridică și cu o voce înceată începu:

– Creatorul meu, de ce m-ai lăsat să bătrânesc? De ce nu pot să fiu pentru totdeauna tânără? De ce?

O voce caldă și blândă îi răspunde:

– Sufletul tău nu poate trăi veșnic pe acest pământ. Dar atunci când vei muri, sufletul tău va trăi veșnic în locașul Tatălui Meu, dacă vei crede în Mine.

– Când voi muri, sufletul meu va trăi veșnic.

– Da, scumpa mea. Doar trebuie să crezi!

– Cred, Creatorul meu, cred în Tine! Dar cum mă vei putea primi așa urâtă cum sunt?

– Ești frumoasă în ochi Mei pentru că așa te-am creat Eu. Te iubesc pentru ceea ce ești Tu!

Frunza închide ochi și o pace și o bucurie îi învăluie ființa.

Din acea zi, Mica Prințesă a început să iasă din nou din casă. Nu se mai simțea bătrână sau urâtă acum, chiar dacă toți o priveau destul de urât pentru ca nu este la fel de frumoasă ca și înainte. Frunza noastră se simțea frumoasă, tânără și acceptată așa cum este datorită Creatorului Său.

Toamna plecă într-o zi cu tot alaiul său spre alte tărâmuri făcând loc surorii sale, Crăiasa Iarnă. Prima rafală de vânt rece și grea a desprins câteva frunze din copaci. Și Mica Prințesă este desprinsă din stejar și cade încet pe pământ cu un zâmbet larg pe față. Dar înainte ca să atingă pământul, o mână mare străpunsă în mijloc o prinde și o duce spre ceruri. O voce caldă și blândă:

– Vino, preaiubita mea, în Casa Creatorului tău! 🙂

Publicitate

4 gânduri despre ”Povestea unei frunze

  1. antrecalba zice:

    Citirea acestei minunate povesti m-a facut sa tresar. Nu stiam nimic despre „spiritul pomilor”, dar cred ca e inrudit cu cel al secerisului. Voi lectura cu placere toate povestile tale si iti doresc sa fie cat mai multe!

    • Anastasia Mierluț zice:

      Într-adevăr, poveștile au ceva special care te face să tresari când le citești. Mă bucur poveștile mele nu sunt „clasice”, ci descoperă cititorilor ceva nou. Mă bucur tare mult că am câștigat un nou cititor pentru poveștile mele și îmi doresc și eu să fie cât mai multe! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s