Jocurile copilăriei

Copilăria este o amintire atât de plăcută pentru mine. Îmi aminteşte de momentele inocente când credeam că pot să zbor, că pot să ating cerul, că pot să fac orice. Îmi aminteşte de lucrurile amuzante pe care le spuneam când eram mică. Dar cel mai bine îmi aminteşte de jocurile atât de frumoase ale copilăriei.

Îmi amintesc cu drag de parcul din Oradea în care mă jucam când eram mică. Îmi amintesc de fiecare tobogan, de fiecare bancă, de fiecare hintă. Ooo, hinta! Unul dintre ocupaţiile mele preferate pe acea vreme. Îmi amintesc că la-nceput îmi era un pic frică să mă urc pe ea. Îmi era frică să nu alunec şi să cad. Dar după un timp mi-am făcut curaj şi mi-am dat seama că nu prea am cum să cad. Mă ţineam bine de mânerele de pe margine şi eram în siguranţă. Mama mă împingea din spate şi începeam să zbor. Atunci a fost prima oară când am început să zbor (nu la propriu, ci la figurat!). Când ajungeam sus cu hinta mi se părea că eram pentru o secundă în lumea norilor, în cer. Mi se părea că pot atinge norii şi să le simt puful din care sunt făcuţi (sau cel puţin aşa credeam pe-atunci). Apoi în următoarea secundă mă întorceam pe pământ, printre oameni. Şi mama iar mă împingea. Şi iarăşi simţeam că zbor. Hinta era locul de intermediu dintre pământ şi cer.

Parcul a fost de-asemenea prima mea inspiraţie pentru o poveste. Mai bine zis o poveste în desene pe care mi-o spuneam eu în mintea mea. Era despre o familie regală, formată din rege, regină, două prinţese şi doi prinţi. Aceşti prinţi şi prinţese aveau un parc unde se jucau doar ei şi semăna foarte bine cu parcul copilăriei mele. De asemenea ei aveau un dormitor foarte drăguţ! Aveau un dormitor roz (culoarea mea preferată pe-atunci) cu patru paturi mari şi cu copertine roz, cum doar prinţi şi prinţesele au. Bineînţeles că şi regele şi regina aveau dormitorul lor. Şi ei aveau tot un dormitor roz cu un pat mare în el, bineînţeles tot cu copertină, şi pe podea aveau un covor roz şi pufos. Prinţii şi prinţesele aveau nişte coroane foarte frumoase (totuşi cam mari pentru capul lor cam minuscul desenat), cu nişte diamante foarte mari pe ele. Am dedicat acestei familii regale un caiet întreg, în care le-am desenat tot palatul, cu toate încăperile din el (chiar dacă acest castel nu avea prea multe camere). Acesta era modul meu de a visa că sunt o prinţesă ca-n poveşti (chiar dacă niciodată nu am fost pre bună la desen!). Acesta era modul meu de a scrie poveşti când eram mică: să creez prin desene împlinirea visurilor mele, asemănându-le cu realitatea.

Păpuşile Barbie au reprezentat de asemenea o altă ocupaţie de-a mea. Nu după mult timp după ce-am primit prima păpuşă, ea devenit principala mea ocupaţie. Nu mai ştiu la ce vârstă am primit o păpuşă Barbie, nu mai ştiu cum arăta, dar știu că o iubeam! Cred că o iubeam atât de mult pentru că era o copie a unei fetiţe în miniatură. Îmi plăcea să o piaptăn toată ziua, să o îmbrac, să o dezbrac, să-i fac poze, să-i fac casă… Pur şi simplu să mă joc cu ea! O iubeam din toată inima mea! Îmi doream să am părul blond şi ochii albaştri ca şi ea. Dar cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu păpuşile Barbie cu cea mai bună prietenă a mea din copilărie: Debora Tatu. Eu îi spuneam Debi. Chiar dacă era numai un an diferenţă între noi, mi se părea atât de matură. Ea era atât de cuminte, atât de ordonată, atât de ascultătoare, atât de perfectă (cel puţin aşa mi se părea pe-atunci), iar eu eram… eu! În copilărie, Debi a fost întotdeauna un exemplu pentru mine. Cel mai mult îmi plăcea la ea modul în care îşi aranja căsuţa păpuşii Barbie. O aranja cu atâta stil, cu-atâta delicateţe, cu atâta perfecţiune, pe când eu eram… eu! Întotdeauna mi-am dorit să ajung să fiu ca ea: să ştiu să aranjez o casă de păpuşi la fel de frumos şi mai ales să ajung să scriu ca şi ea! Avea un scris atât de ordonat şi de frumos! Îmi plăcea la nebunie scrisul ei. Şi-acum am ajuns să scriu la fel de frumos ca şi ea (cred!) 🙂

Îmi amintesc că la vârsta de 7 ani, bunica mea m-a dus la Awana la biserica Emanuel din Oradea. Acolo, de două ori pe an se făceau târguri de unde îţi puteai lua jucării şi tot felul de lucruri cu banii Awana strânşi de-a lungul timpului. La un astfel de târg, mi-am cumpărat o păpuşă tare frumoasă ca şi un bebeluş (pentru că păpuşile Barbie se vânduseră). Când am ajuns acasă, mama mi-a dat de mâncare. Am aşezat-o şi pe păpuşa mea într-un scăunel pentru bebeluşi creat de mine ca să-i dau de mâncare, aşa cum vedeam că face mama cu surioara mea mai mică. Păpuşa era bebeluşul meu, aşa cum surioara mea era bebeluşul mamei! Îmi plăcea să fiu mămica ei! 🙂

Amintirile copilăriei îmi produc atâta bucurie. Îmi aduc aminte de momentele frumoase ale începuturilor vieţii. Îmi aduc aminte că odată am fost copil. Îmi doresc să retrăiesc momentele preţioase ale copilăriei! Tu nu? 🙂

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s